Problemele de fond ale României postdecembriste

Scopul prioritar al politrucilor, respectiv al politicilor lor de formă (de haram, mai bine spus), nu constituie slujirea cu pricepere și devotament a țării ce-i ghiftuiește, iar prin aceasta...
George PETROVAI
Viena
George PETROVAI

Scopul prioritar al politrucilor, respectiv al politicilor lor de formă (de haram, mai bine spus), nu constituie slujirea cu pricepere și devotament a țării ce-i ghiftuiește, iar prin aceasta instaurarea binelui și prosperității pentru toți compatrioții, ci să se pună fără crâcnire la dispoziția grupurilor infracționale prin programe electorale mincinoase și prin teorii conspiraționiste îndreptate, cică, împotriva eforturilor depuse de ei, patrihoții cârmuitori. Firește, teorii apărute exact atunci când cele mai multe dintre promisiuni n-au nicio șansă de înfăptuire pentru alegătorii de rând.

            De pildă, în primii ani ai bolșevismului, impus la noi de ruși și cozile de topor din interior/exterior (alde Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Emil Bodnaraș, Alexandru Drăghici, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Pantiușa Bodnarenko, Alexandru Nikolski, Valter Roman, Mihail Ralea, Mihail Sadoveanu etc.), se flutura de zor absurda lozincă a pericolului anglo-american pentru România stalinizată (cu atât mai absurdă, cu cât tătucul Stalin, după împărțirea sferelor de influență cu Roosevelt și Churchill, avea mână liberă în această parte a Europei), ulterior, adică în „iepoca” ceaușistă se urmărea abaterea atenției românilor de la sinistra triadă cotidiană „foame-frică-frig” cu jenanta marotă a pericolului unguresc pentru Ardeal, iar astăzi, când pesediștii au dat-o-n bară cu programul lor fantezist de guvernare, se arată cu degetul imposturii și nevredniciei ba spre fantomaticul „stat paralel”, ba spre Soros și ai lui, ba spre Opoziție și președintele Klaus Iohannis, ba spre multinaționale, ba spre Uniunea Europeană, astfel ca nostima noastră premieriță să fie pe deplin convinsă că buna, necușera și incapabila ei prietenă Rovana Plumb n-a ajuns comisăriță la Transporturi din pricina eurolucrăturilor politice îndreptate împotrivă-i de neprietenii vestici, sudici, nordici și centrali ai României.

            Se subînțelege că în aceste condiții neprielnice pentru aiuritoarea politică pesedistă, ochii de șoim muribund ai acesteia se ațintesc în chip descalificant spre Răsăritul muscălesc (Nu susținea francmasonul și oportunistul Mihail Sadoveanu că lumina vine de la Răsărit?), de unde – ne informează Victor Frunză în cartea Istoria stalinismului în România (Editura Humanitas, București, 1990) – au venit pe capul bieților români, împreună cu alte multe nenorociri bolșevico-staliniste, și cele 18 sovromuri sau societăți sovieto-românești (Sovrompetrol, înființat în 1945, Sovromlemn, Sovromconstrucții, Sovromtransport etc.) pentru achitarea de partea  română a datoriei de 300 milioane dolari, datorie fixată chiar de ruși și pe care – potrivit spuselor lui Duțu Marian, șeful de cabinet al lui Teohari Georgescu, într-un cerc de prieteni – România ar fi plătit-o de cel puțin patru ori „până la sfârșitul lunii iulie 1945”!

            Dar cu toate că se știe prea bine faptul că principalii vinovați pentru actualul megadezastru al României sunt politrucii și cârmuirile lor imbecilo-ticăloase (cum spuneam, mai sunt și din aceia care aruncă vina fie pe multinaționale, fie pe Uniunea Europeană, fie pe te miri ce), consider că important pentru viitorul României nu este identificarea adevăraților făptași și eventuala lor pedepsire (oricum ăștia nu vor plăti vreodată pentru criminalele lor decizii politice, tot așa cum Ion Iliescu și tovarășii săi nu au plătit pentru mineriade), ci descoperirea cauzelor care au dus la  crucificarea României și apoi înlăturarea acestora în regim de urgență. Desigur, cu instrumentele politico-instituționale cele mai adecvate.

            Eu zic că nu trebuie să fii un mare analist ca să-ți dai seama că toate problemele României postdecembriste au fost generate, și în continuare sunt amplificate, de alterarea componentei moral-spirituale a societății (mai exact a indivizilor ce-o alcătuiesc) și de vlăguirea componentei financiare a economiei sale dezarticulate.

            Acuma, dacă prima componentă necesită un lung și anevoios proces de însănătoșire printr-un sistem educațional cu adevărat eficient (altul decât cel de-acuma!), căci gânditorul Petre P. Negulescu scria încă din perioada interbelică (vezi tratatul Destinul omenirii, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că „mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a oamenilor”, iar cei 45 de ani de bolșevism au produs o distorsiune fără precedent a sufletului românesc, componenta financiară poate fi de îndată revigorată printr-o clară și intransigentă lege a ilicitului, care să asigure o mult mai lesnicioasă posibilitate de confiscare a averilor dobândite pe căi necinstite.

            Și pentru că tot ne face o deosebită plăcere să ne raportăm tot acuși-acuși la democrațiile occidentale, cred că este de dorit ca fiscul nostru să fie la fel de necruțător cu hoții și rău-platnicii ca fiscurile din aceste țări, unde se știe că el reprezintă forța democratică de care toți se tem sau – după caz – o respectă, asta deoarece ea nu se teme și nu iartă pe nimeni. Bunăoară, celebrul răufăcător Al Capone n-a ajuns după gratii din pricina multiplelor crime pe care se bănuia că le-a săvârșit (poliția n-a adunat în decursul timpului probe concludente împotriva lui!), ci pentru că fiscul american l-a „agățat” ca rău-platnic…

            La noi, vasăzică, ampla operă de redresare națională ar trebui să înceapă cu refacerea componentei financiare prin confiscarea averilor cu cântec ale tuturor aleșilor necușeri (proba matematic-imbatabilă în cazul ăstora o constituie declarațiile de avere la intrarea lor în politică), prin recuperarea tuturor restanțelor, cu majorările și penalitățile aferente, de la marii datornici față de stat (companii românești și străine, canale de televiziune etc.) și prin desființarea lefurilor și pensiilor neobrăzate, respectiv prin lichidarea sinecurismului (circa jumătate din cei peste 1.200.000 de bugetari sunt în București). În plus, toți deținuții sănătoși ar trebui obligați prin lege să lucreze pentru acoperirea măcar a unei părți din cheltuielile statului cu întreținerea lor (închisorile trebuie să fie corecțional-educative, nicidecum aidoma unor sanatorii!), iar tâlharii și găinarii să trudească până la recuperarea integrală a prejudiciului provocat. Nu trebuie pierdute din vedere nici mulțimea ajutoarelor sociale de care beneficiază ipochimeni neîndreptățiți, o bună parte dintre aceștia zdraveni ca niște tauri și nedispuși să lucreze pentru banii primiți de-a moaca măcar o zi pe săptămână în folosul comunității.

            Fiți siguri că atunci vor fi suficienți bani pentru investiții, pentru lefuri și salarii decente, pentru autostrăzi, căi ferate transporturi aeriene și pe apă, pentru cercetare și educație, pentru sănătate și cultură.

                N.B.:Se tot vorbește de insuficiența școlilor profesionale pentru actualele nevoi ale  societății și economiei. Dar liceele tehnologice ce fac și ce produc? Că din astea sunt pretutindeni în România, multe dintre ele „evidențiindu-se” prin zero promovabilitate la bacalaureat. Sighetu Marmației, de exemplu, oraș cu puțin peste 30.000 de locuitori, are două astfel de licee, care scot pe bandă rulantă tehnicieni cu niscaiva cunoștințe teoretice, dar fără deprinderile cerute în producție. Ceea ce înseamnă că pretutindeni în învățământul românesc postdecembrist, mai cu seamă în cel universitar, se lucrează pe stoc după o programă ancronică și rigidă, cu niște manuale doldora de greșeli și cu profesori, inclusiv universitari, prea dedați sforăriilor ca să poată fi niște educatori acceptabili.

George PETROVAI

Sighetu Marmației,
 4 oct. 2019

Viena
Categorii
Editoriale
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole