Retrocedările ilegale sfidează grosolan realitatea istorică: întoarcerea proprietăţilor la urmaşi ai foştilor grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc. este aproape sinonimă cu anularea actului Marii Uniri din 1918 Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Sabău Pop, avocat

Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 04 decembrie, 2019 în: Interviu1 Comentariu Listare Email – Vă situaţi, domnule profesor şi avocat, printre foarte puţinii din această ţară care...
Viena

Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 04 decembrie, 2019 în: Interviu1 Comentariu Listare Email
– Vă situaţi, domnule profesor şi avocat, printre foarte puţinii din această ţară care mai speră încă în stindardul dreptăţii, care au sesizat uriaşa nedreptate şi inadmisibila situaţie creată de legiuitorii noştri – aceea ca urmaşii foştilor grofi despăgubiţi odată de statul român să poată revendica bunurile imobile din Transilvania. Dar, pentru a ajunge la durerile de azi şi la pricina lor, trebuie pornit de demult, de la reformele agrare. Care este de fapt începutul poveştii, domnule Ioan Sabău Pop?

– Împroprietărirea a fost promisă în anul 1917, pe front, de către Regele Ferdinand, iar Reforma Agrară s-a legiferat treptat. În 1917, Parlamentul refugiat la Iaşi a înscris dreptul de expropriere în Constituţie, cu scopul de a putea face împroprietăriri la comunităţile săteşti sărace. Apoi Legea s-a aplicat în mod progresiv, pe regiuni istorice: pentru Basarabia a fost adoptată în 1920, iar în Vechiul Regat, Transilvania şi Bucovina, în 1921. Au fost expropriate circa 6 milioane de hectare, din care aproape 4 milioane de hectare de teren arabil, adică 66% din suprafaţa stăpânită de marii proprietari. Au primit pământ aproximativ 2 milioane de familii ţărăneşti. După Marea Unire, tânărul stat român a recurs grabnic la reforme sociale şi economice, care, în Transilvania, au fost orientate spre înlăturarea împilării milenare şi ştergerea reminiscenţelor feudale întreţinute şi cultivate de grofii unguri până în secolul XX, în care valahii şi religia lor ortodoxă erau „toleraţi spre binele public al nobililor”, după cum stă scris în Tripartitul lui Werbőczi de la 1554 şi în Constituţiile Aprobate de la 1653 ale Transilvaniei. Ca atare, România a adoptat Legea Reformei Agrare pentru Ardeal, Banat şi Crişana la 30 iulie 1921, care a stârnit reacţii vehemente din partea Guvernului Ungariei şi a „optanţilor unguri”.

– Cine erau, în fond, aceşti optanţi?
–Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 s-a statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria. Interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania şi totodată pe locuitorii principatului, care au fost, până la Unire, cetăţeni ai monarhiei habsburgice. Acestora li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune, care trebuia exprimat într-un interval de timp de 6 luni, cu privire la cetăţenia pe care o aleg la unul din statele succesoare: fie cea română, ca locuitori ai Transilvaniei revenită la România, fie cea ungară – sau cetăţenia unui alt stat succesor, cu provincii istorice preluate din imperiu. Aproape toţi marii proprietari şi reprezentanţii autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal au preferat să nu recunoască şi să nu accepte Unirea, optând ostentativ pentru cetăţenia ungară, plecând în străinătate. Aceştia sunt optanţii, dar efectele importante ale acestei opţiuni s-au produs de fapt asupra proprietăţilor din Transilvania. Ei au dezavuat Unirea şi România, dar au chiar tupeul să ceară recunoaşterea şi menţinerea privilegiilor.

– Dumneavoastră fiind unul dintre puţinii inşi care stăpânesc istoria dreptului succesiv în Transilvania, poate că reuşiţi să explicaţi aceste efecte pe înţelesul nespecialiştilor…

– Bunurile deţinute de monarhia austro-ungară ca stat imperial erau de două categorii: prima revenea monarhiei bicefale şi la dispoziţia cancelariei imperiale propriu-zise, şi a doua, bunurile ce reveneau Ungariei ca parte statală a monarhiei bicefale. Aşa s-a născut şi întâia dificultate de partajare a proprietăţii publice existente dinainte de 1867, an ce marchează apariţia dualismului austro-ungar, deoarece bunurile din a doua categorie nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică. Se includ aici instituţiile publice, garnizoanele militare şi grănicereşti cu teritoriile aferente şi numeroase proprietăţi imobile construite din fonduri publice generate de entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II-lea şi Maria Tereza, (astăzi în bună parte revendicate şi retrocedate ilegal,subiect pe care îl vom aborda mai târziu). De altfel, după anul 1920, guvernul ungar a făcut mari eforturi să recupereze aceste bunuri sau să le transmită unor particulari de naţionalitate maghiară. Cert este că bunurile de utilitate publică aflate pe teritoriul Transilvaniei au intrat oficial în componenţa patrimonială a României, cu obligaţia de a plăti creanţe accesorii acestor proprietăţi. Aceasta a avut loc pe principiul internaţional al succesiunii statelor, adică mai pe înţeles, statul care a dobândit un teritoriu, cazul nostru, Transilvania, prin Tratatul de la Trianon, dobândeşte deplină suveranitate asupra acelui teritoriu, bunurile publice ale fostului Stat (Ungaria) şi îi revin obligaţiile aferente acestui transfer.

– O situaţie aparte o prezintă însă regimul juridic al proprietăţii private – şi despre asta aş dori să vorbim în continuare.

– Regimul juridic al proprietăţii private în principiu nu se schimbă, titularii dreptului de proprietate rămân aceiaşi. Disputa juridică ce a amplificat conflictul cu optanţii unguri şi guvernul Ungariei pe de o parte şi România, pe de altă parte a fost declanşată de Reforma agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii, o dată cu posesiunile princiare ale românilor bogaţi, şi moşiile întinse care aparţinuseră proprietarilor unguri, deoarece intenţia statului român era de a aplica Reforma agrară fără nici un fel de discriminare. Dar acest lucru i-a nemulţumit pe „optanţi”, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby la mai toate forurile politice şi juridice atât în România, cât şi pe plan internaţional. Aşa s-a ajuns la celebrul „proces al optanţilor”, de fapt mai multe procese, mai întâi în instanţele naţionale, mai apoi în foruri şi instanţe internaţionale.– În volumul Reforma agrară din România şi optanţii unguri din Transilvania înaintea Societăţii Naţiunilor Unite, al cărei coautor sunteţi şi în baza căruia purtăm această discuţie, sunt cuprinse majoritatea documentelor şi studiilor oamenilor de ştiinţă şi autorităţilor juridice folosite de România în disputa optanţilor.

– Este adevărat, cu precizarea că au fost traduse dintr-o lucrare apărută în anul 1927, exemplarul astfel unic se află la mine în bibliotecă. Este o carte scrisă cu acribie ştiinţifică în limba franceză, de personalităţi marcante ale timpului, eu am comentat şi actualizat acele studii şi documente. Textele cuprinse în acel volum apar pentru prima dată în limba română, la 91 de ani de la procesul optanţilor. Vedem acolo cum, după înlăturarea regimului bolşevic al lui Béla Kuhn cu sprijinul armatei române, s-a instalat la putere în Ungaria regimul condus de Miklós Horthy, care apoi s-a plâns Conferinţei de Pace a Ambasadorilor de la Paris, susţinând că prin măsurile de aplicare a legilor agrare în România, tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”. Iată ce spunea în acest sens Paul Donnedieu de Vabre, pe atunci profesor la Facultatea de Drept din Paris şi unul dintre cei peste 50 de specialişti de notorietate din toată Europa, la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania şi Suedia, chiar şi Chile, documente utilizate de statul român în diverse faze ale „procesului optanţilor”: „Exclusiva concentrare a terenurilor în mâna câtorva proprietari favoriza propaganda comunistă. Ea ar fi dus la o revoluţie socială dacă pericolul nu era prevenit de măsurile de expropriere. Mai ales în România, spiritul acestor măsuri stăpânea pe reprezentanţii din Adunarea Constituantă încă din 1914 şi au generat legile promulgate în 1917, 1918 şi 1921 (…) Or, o categorie de posesori vroia să se sustragă de la legea generală. E vorba de proprietarii bunurilor aflate în Transilvania – ţinut atribuit României prin Tratatul de la Trianon – care, uzând de un drept pe care acest Tratat li-l recunoştea, optaseră pentru naţionalitatea maghiară. (…) Acordarea la străini a unei despăgubiri superioare celei pe care o atribuie naţionalilor putea produce, în opinia publică, o iritaţie în stare să declanşeze dezordini, să compromită siguranţa interioară şi exterioară a statului”. Acest lucru este întărit şi de principiul căruia trebuia să se supună părţile (adică România şi Ungaria), impus de Comitetul celor trei (reprezentanţii britanic, chilian şi japonez) desemnat de Consiliul Societăţii Naţiunilor: Nicio inegalitate nu trebuie să existe între unguri şi români, nici în termenii legii agrare, nici în modul în care ea se aplică. Iată, principial, acei savanţi s-au situat de partea României care avea dreptate să-şi reorganizeze statul, să aplice reforme (precum şi cea agrară). Erau de aşezat rânduieli care să unifice administrativ şi legislativ România, să democratizeze societatea românească, să se realizeze un progres economic după atâţia ani de dezastru adus de nedreptăţi seculare, dar mai ales de războiul devastator ale cărui efecte negative au afectat populaţia săracă şi nu capetele încoronate.

– N-o să intrăm în complicatele tribulaţii juridice ale îndelungatului proces, e suficient, cred, să punctăm momentele importante…

– Optanţii, sprijiniţi puternic de guvernul ungar care a preluat ca pe o cauză proprie, au supralicitat pretenţii exorbitante când au fost supuşi exproprierii, au cerut un preţ mult superior celui plătit proprietarilor români: se pretindea o despăgubire totală de peste 33 miliarde lei, care să se achite imediat; plata să se facă în franci-aur şi coroane-aur cu o singură tranşă; plata a încă 20% pentru deranjul în proprietate, plus păstrarea unor mari proprietăţi la alegere. Asta ar fi însemnat practic zădărnicirea reformei şi totodată împovărarea statului român peste puterile sale financiare. Ţara era după război, vlăguită, fără forţa de muncă a jumătate de milion de soldaţi morţi în război. Dar excelenta pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care se bucura reprezentantul principal al României la Liga Naţiunilor, Nicolae Titulescu, au dus la acceptarea punctului de vedere că reforma agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor, este o chestiune exclusiv internă a statului, în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca. La fel, că prescripţiile Tratatului de la Trianon nu s-au încălcat dar Ungaria, văzând că pierde, şi-a renegat semnătura propriului reprezentant, înlocuit apoi cu contele Apponyi Albert, un exponent al conservatorismului anacronic şi aprig susţinător al stărilor feudale complet depăşite, care, folosind concepte vetuste, pleda în numele unei aşa-zise „patrii maghiare sfinte”. Că Europa, puterile sale sunt datoare Ungariei care chipurile a fost ciuntită teritorial. Apponyi, ca să ştie cititorii, avea o ură viscerală faţă de români, populaţia „valahă” din Transilvania, a fost cel care a iniţiat legile de desfiinţare a învăţământului populaţiei româneşti, a segregat populaţia românească, avea reflexe de-a dreptul atavice împotriva românilor pe care dorea să-i scoată din istorie. S-a iniţiat un nou atac juridic la Tribunalul arbitral mixt româno-ungar, instituit prin art. 239 al Tratatului de la Trianon – dar asta abia în 1926, la cinci ani de la aplicarea legii agrare, pretextându-se că exproprierile de bunuri nu se fac din raţiuni de utilitate publică, ci ar constitui „lichidare de război”, contrară art. 250 al Tratatului de la Trianon. S-a dovedit că speţa depăşea competenţa Tribunalului arbitral şi s-a ajuns, iarăşi, la Consiliul Societăţii Naţiunilor, unde Ungaria cerea un tratament de favoare, privilegiat, prin care „nici un bun care aparţine cetăţenilor noştri (…) să nu fie sechestrat, lichidat sau expropriat”. „Cetăţenii săi” erau foştii latifundiari din Transilvania, care, unele familii, aveau întinse posesii de zeci de mii de hectare, obţinute prin silnicii în vremurile anterioare.

Un compromis sinonim cu prostia
– Care a fost, până la urmă, finalitatea acestui proces care a ţinut agenda Europei timp de peste 7 ani?

– Disputa pasională dintre lumea modernă, progresistă, cu faţa spre viitor reprezentată de echipa liberalului democrat Titulescu, sprijinit de Alexandre Millerand, ex prim-ministru al Franţei şi de un maestru al dreptului internaţional, Sigmund Rosenthal, şi mentalitatea contelui Apponyi s-a finalizat cu înfrângerea acestuia şi îngenuncherea concepţiei sale hungariste, retrograde, feudale, profund anacronică şi nedreaptă. La finalul conflictului internaţionalizat cu optanţii unguri, strălucitul diplomat şi om de drept Titulescu spunea: „Când un Stat, în lupta sa pacifică de toate zilele, susţine o teză dreaptă, cu fermitate şi curtenie şi pune în slujba ei nu simple recriminaţiuni de ordin naţional, ci rezistenţa pe principiile mari internaţionale cari stau la baza raporturilor actuale între State, punctul lui de privire sfârşeşte prin a se impune”. Voluminoasa şi mincinoasa documentaţie a Ungariei nu l-a putut convinge pe preşedintele Franţei, Poincaré, determinându-l să enunţe o celebră afirmaţie: „o stăpânire nedreaptă, chiar milenară, nu poate fi considerată legitimă în drept”; ca răspuns al său la concepţia hungaristă venită din negurile istoriei şi duplicitatea descoperită.

Până la urmă, dreptul de proprietate al optanţilor s-a transformat în drept de creanţă, constituit prin două fonduri, cel de la Bâle (Franţa) şi Fondul Agrar creat prin Acordul de la Paris la o bancă din Basel (Elveţia), România efectuând acolo toate vărsămintele la care a fost obligată, în franci elveţieni şi coroane-aur. România a plătit la propriu, din 1927 până în 1934, toate aceste proprietăţi, adică echivalentul a 4,8 tone aur, plus 87.000.000 de dolari, despăgubiri de război care îi erau datorate de Ungaria, care nu au mai fost ridicaţi ci s-au vărsat pentru optanţi – şi, peste toate acestea, pentru a încheia definitiv diferendul, Brătianu a decis să se dea încă 10% ca răscumpărare maghiarilor. Sunt documente prin care Brătianu a plusat cu 10%,pentru aşa-zisul „deranj în proprietate”, din raţiuni de a închide acest contencios şi pentru a stabili, în sfârşit, cu Ungaria relaţii normale.

Trebuie precizat că legile de reformă agrară româneşti au fost luate şi aplicate pe picior de perfectă egalitate: ţăranii români, secui şi unguri din Ardeal au beneficiat, ca şi ţăranii români din vechiul Regat, de repartiţie de pământ. Nu cunosc nici o lege de împroprietărire dată de statul maghiar pentru ungurii ori secuii din Transilvania, căci despre români nici nu poate fi vorba: ca-n bancul de la Radio Erevan cu bicicleta, nu li s-a dat niciodată, ci li s-a luat întotdeauna.

Reforma Agrară pentru Ardeal, Banat şi Crişana (iulie 1921) a fost primită favorabil de Statele Europene, de lumea civilizată, ca fiind cel mai progresist şi de marcat gest al continentului.

– Şi atunci cum se explică ceea ce se întâmplă astăzi? De ce retrocedăm averi pe care statul român le-a plătit până la ultimul metru pătrat?

– Compromisul este sinonim cu prostia, dar mai degrabă cu trădarea şi hoţia, la care s-au dedat fără excepţie contemporanii care conduc în prezent destinele ţării. Doresc să precizez că şi atunci au fost ezitări – anii 1921-1923 – ca să se dea un tratament preferenţial Ungariei, să se mai analizeze ritmul reformei, în special de către regele Ferdinand şi camarila care urmărea foloase şi avea simpatii nedisimulate şi regret profund pentru dispariţia monarhiei bicefale austro-ungare. Însă, la presiunea populară, în faţa evidenţelor generate de dramatismul perioadei pentru români, precum şi a multor fruntaşi responsabili, a dobândit câştig acţiunea decisivă.Am spus şi am repetat că, în principal, tot ce ni se întâmplă ni se întâmplă din cauza noastră. După anul 1990, nu mai putem să ne lamentăm că suntem prinşi în păienjenişul jocurilor de interese din lumea contemporană, fără să ştim. Nu, toate se întâmplă cu participarea noastră efectivă, iar ceea ce facem acum nu mai putem schimba. Privind cu capul plecat la scenarii care se fac în altă parte, autorităţile noastre trăiesc într-un compromis sinonim cu prostia. Începând cu anul 1990 s-au promulgat legi de restituire a proprietăţii, care de care mai stufoasă, s-a intrat într-un mecanism de interpretare şi aplicare absolut aberant, cu portiţe deschise pentru a sufoca omul obişnuit, micul proprietar, care a avut un plug, o căruţă şi o suprafaţă mică de pământ. În detrimentul lui, s-au dat satisfacţii exagerate foştilor mari proprietari, unora pe bază de documentaţii contrafăcute ingenios, în laboratoare de specialitate. Figurează în procese ca prezenţi şi activi, persoane care au trecut de zeci de ani în lumea de dincolo; autorităţile noastre dorm. Numesc cazul marilor proprietăţi latifundiare istorice, ce au aparţinut grofilor şi conţilor unguri, plecaţi pe alte meleaguri, care au fost o dată rezolvate. În România post-revoluţionară s-a pornit intenţionat cu stângul, începând cu guvernul lui Petre Roman. Prima lege a fondului funciar şi Legea Privatizării nr. 58/1991 au făcut posibilă regruparea samurailor sau autohtoni, cum vreţi să le spuneţi. Aceste legi au reprezentat începutul răului. A urmat Legea nr. 1/2000, supranumită “Legea Lupu”. Aplicarea acestei legi a dus la distrugerea pădurilor, la dezechilibre majore de mediu. Amintesc şi Legea nr. 10/2001, care a pus capac la toate; cu asta am terminat cu imobilele din România, vorbesc de cele reprezentative. În anul de graţie 2005, a fost votată Legea nr. 247, care este o lege de trădare naţională, asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu. Este o lege care nu ţine seamă de lucrurile şi realităţile din România, deoarece a dat „liber la peşte”, a deszăgăzuit totul, fără oprelişti.
Redeschizând răni istorice, ne-a întors la structura proprietăţii din secolele XVII–XVIII, dinainte de Răscoala lui Horea, readucând şi reaşezând rânduieli feudale, din care românii erau excluşi! Fruntaşii noştri, în special parlamentarii care, în majoritatea lor sunt amatori şi ignoranţi, ca şi guvernanţii, cu toţii spun mereu că „nu avem legislaţie”… Dimpotrivă, avem chiar prea multă legislaţie, dar incoerentă, discriminatorie, cu proceduri stufoase şi complicate, descurajatoare pentru cei de bun simţ şi fără bani.

Aceasta este intenţia celor care ne conduc şi îşi albesc mereu biografiile, hoţii la vedere, aproape că nu sunt excepţii.

– Cum adică ne-a adus în urmă cu două-trei secole, din moment ce toată lumea spune că abia după 1989 am intrat în modernitate?

– Atunci când s-au iniţiat legi sau alte reglementări în domeniul retrocedărilor, în mintea „gânditorilor” erau avute în vedere situaţii particulare, adică ce anume concret va rezolva legea, pe cine va favoriza. Adică, cu alte cuvinte, erau şi mai sunt organizaţi pe „căprării”, pe grupuri de interese, în aparenţă antagonice, dar în realitate în subteran se sprijină între ei prin „rotaţiile” la guvernare. O inepţie, pentru că o lege este abstractă, impersonală, are în vedere o generalitate instituţională. Efectul în lanţ s-a produs după promulgare, cel vizat avea pui, avea acoliţi, iar instituţia proprietăţii s-a dărâmat ca un castel de nisip, sub care am fost prinşi noi, ceilalţi. De pildă, aproape pentru fiecare palat răsare câte un stăpân, dacă nu, îl inventăm noi şi, cu scuzele de rigoare, îl rugăm să ne ierte că-l facem fericit, cum s-a întâmplat în cazul Castelului Bran. Ce mândri erau românii cărora le-a strâns mâna, cu îmbărbătare, proprietarul care nici nu înţelegea bine ce i se întâmplă… În frunte era un ministru al Culturii, Iorgulescu, iar media autohtonă se minuna de urmaşul cu sânge nobil: ce persoană! Elegant, zâmbitor, jovial, a strâns mâna tuturor, fericire generalizată. Este un exemplu de iresponsabilitate a decidenţilor, iar acum ştiţi ce se întâmplă cu Castelul Bran…

– Ades aţi făcut afirmaţia că, la retrocedările din Transilvania, noi de fapt aplicăm astăzi legile lui Horthy. E o glumă?

– Nu se poate glumi cu astfel de lucruri! Am la mine colecţia de legi-decrete ale Ungariei horthyste. Mă refer în primul rând la Ordonanţa din 1941, cu nr. 1441, referitor la orânduirea şi organizarea proprietăţii în Transilvania – teritoriul, spun ei, recucerit de la imperialismul român şi „realipit la coroana sfântă a Ungariei”, care a statuat două lucruri esenţiale. Primul: că Reforma agrară din 1921 pentru Transilvania, Banat şi Crişana este anulată. Reformă agrară care avea o particularitate esenţială şi diferenţiată de restul statului român, în sensul că a expropriat şi a dat o justă despăgubire foştilor proprietari, în special magnaţi unguri. A doua măsură care a fost luată în această Ordonanţă a prim-ministrului ungar: toate convenţiile, actele juridice şi contractele generate de reforma agrară din 1921 au fost în marea lor majoritate anulate, pe o procedură judiciară favorabilă celor care erau la puterea zilei. Chiar conţine în art. 6 un text ipocrit. Anume, spune că vor fi chemaţi la conciliere cei care sunt implicaţi în cedarea proprietăţii şi cel care urmează să o reprimească. Adică românii maltrataţi, bătuţi, schingiuiţi în prealabil, „negociau” preluarea proprietăţii lor de către Ungaria.

Această reînscriere pe vechii proprietari unguri despăgubiţi prin procesul optanţilor se descoperă abia acum, şi statul român nu are reacţie nici în 1944, în octombrie, când se eliberează teritoriul Transilvaniei, nu are reacţie nici Regele atunci când ia măsuri de redresare a problemelor din Transilvania, nu are nici guvernul muncitoresc al lui Dej, nici al lui Ceauşescu, aşa cum nu au nici cei de astăzi. Aşa că noi, acum, suntem în faţa efectelor ordonanţelor guvernului horthyst, care era de orientare fascistă, şi îl avea pe Bánffy ministru. Acesta s-a îngrijit ca să se ducă la îndeplinire acea legiuire fără precedent în lume şi cu putere retroactivă, contrar elementarului principiu juridic. Cel care a venit în septembrie 1940 cu armata ungară şi care a omorât la Trăsnea, în septembrie 1940, 263 de persoane, revendică proprietăţile respective prin urmaşii lui.

Aceştia, urmaşii, s-au prezentat pentru „restituire” cu motivul că statul comunist ar fi dat proprietăţile „bieţilor” criminali care au pus să fie scoşi copii din pântecele mamelor valahe cu baioneta, cu justificarea în faţa tribunalelor şi a istoriei că s-au împotrivit armatei ungare când a ocupat Ardealul de Nord.

Acele ordonanţe ale aşa-zisului Guvern regal al Coroanei Ungare au fost puse efectiv în practică prin Batalionul 7 honvezi din Cluj, care a preluat activitatea civilă, administrativă şi de carte funciară. (Va urma)

https://informatiahr.ro/

Viena
Categorii
InterviuRomâniaSocial
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole