RIGOAREA UNUI DEMERS LITERAR DE EXCEPȚIE

Recunoscut prin probitatea și rigurozitatea în documentare, meticulosul cercetător al activității și operei lui Marin Preda, autorul mai multor lucrări referitoare la „cel mai mare scriitor ivit în câmpia...
Viena
Nicolae Dina

Recunoscut prin probitatea și rigurozitatea în documentare, meticulosul cercetător al activității și operei lui Marin Preda, autorul mai multor lucrări referitoare la „cel mai mare scriitor ivit în câmpia însorită și eternă a Teleormanului” („Marin Preda. Repere biobibliografice”, „Marin Preda. Portret între oglinzi”, „Marin Preda. Anii formării intelectuale – 1929-1948”), STAN V. CRISTEA nu a încetat  căutările sale despre cel căruia i-a acordat atenție timp de un deceniu și mai bine, publicând ediția a doua, revăzută și adăugită, a studiului „Marin Preda. Anii formării intelectuale (1929-1948)”, publicată la aceeași editură, „AIUS” Craiova (2019), la trei ani după cea dintâi.

            Și această ediție păstrează aceeași structură, cuprinzând aceleași șapte capitole, mult îmbogățite, referitoare la perioadele școlarității scriitorului, primul cuprinzând detalii despre școala primară și elementară în satul natal, următoarele trei despre școlile normale din Abrud, Cristur și București, unul despre anii serviciului militar și, bineînțeles, ultimele două despre anii debutului literar și despre cei ai afirmării ca scriitor. Un aspect demn de remarcat este aparatul critic care însoțește textul propriu-zis, concretizat într-o bibliografie cronologică selectivă, o listă cu documentele, facsimilele, fotografiile și sursa lor, acestea alcătuind un album foto-documentar, la care se adaugă un indice de nume și unul de denumiri care facilitează explorarea cărții de către cititorul mai mult sau mai puțin avizat, toate acestea fiind o dovadă a faptului că autorul stăpânește știința redactării unei asemenea lucrări riguroase și de mare anvergură, constatată, de altfel, la toate lucrările sale anterioare de istorie literară.

            Re-lectura operelor prediste îl face pe acribicul istoric literar să constate că proza acestuia „este, aproape în întregime, una autobiografică – și ea reprezintă, din această perspectivă, un caz unic în literatura română”. Afirmația, inedită cred eu, ca, de altfel, multe informații inserate în noua ediție, este susținută de autor prin paralelismul pe care îl face între momente din viața scriitorului și scene în care apar unele personaje din romanele sale (trăsăturile și unele întâmplări ale prozatorului se recunosc la Niculae Moromete, Călin Surupăceanu, Paul Ștefan sau Victor Petrini), aducând în sprijin pagini din romanul autobiografic „Viața ca o pradă” și înseși confesiunile marelui prozator, menționând faptul că „dincolo de pânza pe care își țese acțiunile și personajele din fiecare roman, potrivit scenariului propriu în care ficțiunea își respectă funcția creatoare, Marin Preda brodează secvențe, scene, imagini și chipuri din propria sa existență”. De aceea, istoricul literar cercetează amănunțit opera predistă convins că aceasta va fi înțeleasă pe deplin numai prin posibilitatea de „a-l înțelege pe omul Marin Preda, cel care a pendulat, prin toată existența sa, dimpreună cu propria sa creație, între istorie și destin”.

            În strânsă legătură cu acest aspect se derulează conținutul fiecărui capitol. Astfel, din cel referitor la primii ani de școală aflăm că, după un eșec în clasa întâi, elevul Călărașu T. Marin va reveni și se va dovedi unul cu deosebite aptitudini intelectuale, fiind premiant la sfârșitul fiecărui an școlar și, în același timp, devenind un cititor asiduu al cărților împrumutate de la diverse persoane, capul de afiș al listei deținându-l „Dănilă Prepeleac”, moment crucial al lecturilor viitorului scriitor datând de la sfârșitul clasei întâi când, uimit, a observat că știe să citească.

            Față de prima ediție, în cea de față informațiile despre elevul Călărașu T. Marin sunt îmbogățite cu noi confesiuni ale rudelor sale (Ilinca, sora, frații Gheorghe și Sae sau nepotul Sorin), ale foștilor dascăli sau colegi, toate acestea întregind un portret al școlarului capabil să surmonteze multe și dificile piedici numai din dragostea pentru carte. Un aspect inedit al capitolului, ca și al celor următoare, este faptul că istoricul literar recunoaște în autorii confesiunilor (rude, învățători sau colegi) modelele pentru numeroasele personaje din scrierile prozatorului.

            Considerând-o drept o etapă fundamentală în evoluția intelectuală a prozatorului, istoricul literar nu se lasă „furat” de ideea interpretărilor (nici atunci când descoperă similitudini între persoanele reale și personajele din romane), ci urmărește „derularea secvențelor din viața reală a scriitorului, cu tot ce implică ele în planul imaginarului romanesc”. Așa se explică faptul că fiecare capitol cuprinde, pe lângă extrem de numeroasele documente de arhivă demonstrând acribia cercetării autorului, multe și diverse evocări, înregistrate personal ori preluate din lucrările de istorie literară, din articole publicate în reviste centrale sau locale referitoare la marele scriitor teleormănean, ca să nu mai vorbim de confesiunile și de operele acestuia, cele din urmă devenind o sursă credibilă de informații.

            Cu excepția câtorva cercetări aparținând unor istorici literari recunoscuți sau unora ocazionali care „aduc elemente concrete, pe baza unor documente din arhiva școlii”, a unor evocări ale foștilor colegi referitoare la fostul normalist de la Abrud, de la Cristur și de la București, autorul acestui extins studiu original apelează, și el, mai întâi, la documentele de arhivă (multe fotocopiate, prezentate în albumul foto-documentar), la „elemente din opera predistă sau din bibliografia de referință” și, desigur, prezintă constatările propriilor sale investigații realizate prin contactul direct cu persoane și instituții din București, Abrud, Harghita, Buzău, Pitești, Cluj-Napoca și multe altele, demonstrând perseverența și scrupulozitatea cu care tratează evoluția viitorului scriitor.

            De altfel, cercetătorul a plecat de la convingerea că „istoria literară are întotdeauna nevoie de certitudini” și, știind că în privința celor privitoare la Marin Preda „nu le va găsi, niciodată, în deplinătatea lor, în realitatea nudă a faptelor”, consideră că are datoria de a scormoni arhivele și bibliotecile, de a-i contacta pe cei care l-au cunoscut și de a le consemna amintirile, fără a omite „rememorările scriitorului” și operele sale, strâns legate de însăși existența lui. În acest sens, îl citează pe însuși Marin Preda care, din dorința de a evita orice fel de interpretări sau răstălmăciri ale comportării sale, afirmase că „nu există decât o singură cale sigură pentru scriitor de a se apăra de acele  și «ediții» ale contemporanilor care i-ar vulgariza viața și opera. Să spună el însuși despre sine și creația sa astfel de adevăruri dure, încât nimeni să nu mai poată trece peste ele”.

            Referitor la talentul narativ precoce al lui scriitorului, istoricul literar consemnează compunerile școlarului care i-au atras atenția învățătorului Ionel Georgescu, la Siliștea-Gumești, pe cele apreciate de profesorul Iustin Salanțiu, la Cristur (fratele prozatorului, Sae, afirmă că și la Abrud ar fi avut unele încercări literare), ca să nu mai vorbim despre romanul „Fereastra”, inspirat de relația sa discretă cu soția librarului care îi facilitase înscrierea la Școala Normală din Abrud, roman pierdut în anii serviciului militar, relație care îi va inspira una dintre iubirile lui Victor Petrini, eroul ultimului roman antum.

            Ultimul an de școală normală urmat la București este și cel în care intră, pentru prima oară, în legătură cu viața literară bucureșteană, prin relația cu grupul „Albatros” și prietenia cu Geo Dumitrescu, apoi cu adoptarea definitivă în mediul literar, devenind prieten cu mai mulți scriitori, mai ales cu Miron Radu Paraschivescu. Din această perioadă datează una dintre puținele (patru) poezii scrise de Marin Preda, „Întoarcerea fiului rătăcit”, inclusă de Geo Dumitrescu în placheta „Sârmă ghimpată”, publicarea acesteia fiind interzisă de cenzură.

            Odată cu acest ultim an de elev normalist începe și a doua etapă fundamentală a vieții lui Marin Preda, cea a debuturilor literare, considerată de Stan V. Cristea una esențială pentru destinul de scriitor al acestuia. De aceea, îi acordă cel mai lung capitol, aspect pe care îl tratase cu aceeași rigoare în alte câteva studii și lucrări de istorie literară anterioare publicării primei ediții a celei de față: „Fotografii la periscop” (2013), „Secvențe de istorie literară” (2014), „Marin Preda. Portret între oglinzi” (2016). După ce trece în revistă vicisitudinile întâmpinate de Marin Preda, zbaterile sale pentru a-și asigura existența (vezi poezia nominalizată mai sus), mai ales pe vreme de iarnă (în care include, pentru întâia oară, și un episod din viața amoroasă a tânărului cu Petruța, despre care va vorbi Aurora Cornu, cea care, de altfel, cunoaște toate detaliile despre iubirile fostului său soț), când apelează la tot felul de subterfugii în acest scop, fiind, totuși, ajutat de foști colegi și consăteni (precum Baltac, viitorul cumnat) aflați în Capitală, Stan V. Cristea detaliază cele două încercări de a lucra (cu speranța că își va putea publica un volum propriu) la editura „Cugetarea”, mai apoi de a i se publica o nuvelă în revista „Gândirea”, dar cei care conduceau editura și, respectiv, revista, l-au refuzat categoric.

            Folosirea pluralului „debuturi literare” în titlul capitolului este justificată prin faptul că, deși însuși Marin Preda a afirmat că debutul său literar s-a produs cu schița „Pârlitu‘”, în ziarul „Timpul” din 15-16 aprilie 1942, Stan V. Cristea dovedește că schița „Nu spuneți adevărul” este prima proză publicată în revista „Tinerețea” din 20 ianuarie 1942, urmată, a doua zi, în revista „Sfarmă-piatră”, de o scurtă recenzie a două plachete de versuri aparținând unor poeți ale căror nume s-au pierdut în negura vremii. Vor urma, în același ziar, alte proze, publicate în fiecare lună a anului 1942, fapt ce-l face pe istoricul literar să constate că „atașamentul față de debutul în ziarul «Timpul» a fost cu mult mai puternic decât față de cel din revista «Tinerețea»”, justificând afirmațiile scriitorului referitoare la acest moment esențial al carierei sale literare.

            Aceeași perioadă este și cea în care viața amoroasă a lui Marin Preda este deosebit de activă, conform confesiunilor Aurorei Cornu, care rememorează relația cu Nadia Strugaru, „prima femeie pe care a iubit-o și cu care a trăit un număr de ani”, cu actrița Sorana Țopa, fără a o uita pe „opticiana” pentru care sentimentele prozatorului au reprezentat „cea mai frumoasă îndrăgostire […], îndrăgostirea cea mai complexă din această operă bogată în situații psihanalizabile”, după cum afirmă Marta Petreu referindu-se la volumul „Viața ca o pradă”. Ei bine, istoricul literar descoperă că aceste femei iubite de Marin Preda au devenit „modele” ale scriitorului în realizarea unor personaje feminine din operele sale.

            Referindu-se la acești ani, istoricul literar conchide că perioada 1941-1943 a fost „cea mai tulburătoare din toată tinerețea” scriitorului, acesta reușind cu greu să surmonteze „atâtea încercări și privațiuni în planul existenței diurne”, dar este și una în care s-a petrecut debutul literar și în care a făcut cele mai mari eforturi pentru a se autodepăși, a acumulat o cultură impresionantă prin lecturi bogate (acestea continuând, de altfel, toată viața). Totodată, perioada „este esențială pentru integrarea lui Marin Preda în mediul literar bucureștean”.

            Cât privește capitolul despre serviciul militar, cele două ediții sunt aproape identice, constatarea autorului fiind că Marin Preda a valorificat „experiența acestei perioade” în unele „schițe și nuvele de mai târziu”, ca și în romanele „Moromeții” și „Delirul”. Astfel, „anii serviciului militar au reprezentat pentru biografia scriitorului Marin Preda o perioadă de trecere – de la anii debutului publicistic (1942-1943), la anii debutului editorial (1945-1948) -, ale cărei beneficii literare au apărut indirect, în etapele ulterioare ale maturității scriitoricești”.

            Ultimul capitol surprinde „anii afirmării incontestabile în literatură” prin publicarea volumului „Întâlnirea din Pământuri” (1948), la Editura „Cartea Românească”, după ce fusese respins la un concurs de Editura „Cultura Națională” (1946). Totuși, activitatea publicistică este asiduă, presa vremii oferindu-i șansa de a se face din ce în ce mai cunoscut, perioada respectivă cuprinzând și travaliul imens în proiectarea și redactarea primului volum al romanului „Moromeții”, prin care prozatorul aduce „o nouă viziune asupra țăranului cu acea replică dată lui Rebreanu […], pentru că țăranul său este un individ complex, care trăiește, cumva, între realitate și contemplație”.

            În noua ediție, Stan V. Cristea aduce noi informații culese din alte documente, din reviste apărute și în provincie, unele cu existență efemeră, dar aflate în colecții personale, din arhive și biblioteci, din fonduri și colecții personale din toată țara, din convorbirile cu rude, cu dascăli, colegi ori cunoștințe ale scriitorului, deoarece este convins că „istoria literară nu trebuie să lase deoparte informații ce pot fi relevante pentru destinul și evoluția unui scriitor”.

            Este evidentă „truda proprie”, fizică, intelectuală, chiar materială, din moment ce istoricul literar a colindat țara în lung și în lat, a contactat zeci de persoane și, nu în ultimul rând, a citit cele 900 de lucrări menționate în Bibliografia cronologică selectivă, fără a omite dificultatea procurării fotografiilor și a facsimilelor unor documente din etapele respective (foarte multe inedite) care „întregesc imaginea și lumea scriitorului” dintr-o primă „etapă de aproape 20 de ani din viața sa, poate cea mai intensă și tulburătoare” (în număr de 316, cuprinse în albumul foto-documentar din finalul cărții). Dovadă a probității profesionale, a tenacității unui istoric literar de a oferi datele necesare, cu lux de amănunte, ale evoluției unui „scriitor de excepție pentru literatura română postbelică”, volumul evidențiază „mai puțin interpretativ, cât, în primul rând, derularea secvențelor din viața reală […], cu tot ce implică ele în planul imaginarului romanesc”. Remarcăm acribia cercetărilor istoricului literar înzestrat cu știința realizării unui asemenea demers și, în același timp, cu măiestria artistică de a nara evenimentele, ceea ce aduce un plus de valoare acestui volum, absolut necesar studierii vieții și activității lui Marin Preda.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN  

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole