Rostiri pentru o trecută chindie

* Poem compus şi citit în martie 1977, într-una din „întâmplările” literare ale Salonului literar-artistic „COMENTAR” din Bucureşti. Închinat memoriei celor mutaţi la Domnul! Dedicat, astăzi, poetesei Daniela Caurea,...
Viena

* Poem compus şi citit în martie 1977, într-una din „întâmplările” literare ale Salonului literar-artistic „COMENTAR” din Bucureşti. Închinat memoriei celor mutaţi la Domnul! Dedicat, astăzi, poetesei Daniela Caurea, sub forma unui Cântec de prieten…

Mai facem un nod la batistă, alături de altul și altul, pentru zbaterea aceea de sus, neștiută în noapte, cu răsturnare de ceruri.
Au trecut de-atâtea amurguri florile sângelui, ca să agonizeze în noi, departe de fluturii timpurii, cu ropotul curat al frunzelor nenăscute încă, în subsuori de muguri pârguiți sub zile de martie. Cu miros de grâu se pregăteau amiezile măsluite pe ascuns, în gândul cucilor tot mai doriți, stăpâniți de ninsori, pe umerii unui pământ descântat. Era ca o descindere sub oasele lumii.
Își cântau bucuria prin parcuri aburind a miresme sufletele noastre, nedate sărutului, golite de spaime, neapuse încă, săpate într-o matcă de veghe.
Un timp cu biserici de lut, afumate în streașina mărilor sparte, căzute la picioarele vechiului târg, sorbind cu nesaț ape târzii, îndulcite cu miere de lună. Eram și prea orbi și plini de rugă celestă pentru a mai putea regăsi printre noi un zbor ciudat al paserilor neștiute, agonizânde în umbletul nostru. N-am auzit nici toaca de paltin în care și-au înscris cuiele veșniciei bătaia apăsată a ciocănelelor venite nu se știe de unde. Și n-am văzut nici îngerii aburiți de pana serii, nici după-amiezile unui păun răvășit ca o barbă de profet, ca să nu ne risipim peste gând. E greu să mergi cu singurătăți înspre troițele întunericului, aproape de somnul visului, scăpărat arar sau mai des în firile noastre, obișnuite cu vămile începutului, ca un amnar frecat virtuos de copitele pietrei. Vom uita mila stelelor și obloanele de sub otrăvurile adâncurilor, pornite să înghită șoapte.
La ce bun plânsul, când mâhnirea nu-nvie ca odăjdiile petrecute mereu pe sub jilțul istoriei, al mitului și al neștiutului. E plin de Cel-pierdut greul urcușului nostru, un soclu roșu de tămâie prelungit ca un cap de zimbru căzut la iernat. După el, amăgirea muntelui neștiut, pregătit pentru poamele ce vor veni să binecuvânteze…
Putem ierta pruncii botezului nevinovat, tâmplă bătrână așteptând lângă tâmplă bătrână, o tăcere care vom fi, ca o ploaie solară, în steaua ce luminează mulțumită stingerii noastre.
Amețite de clătinarea catargelor scăpate în ruină, douăsprezece zodii bolnave scutură sita pârdalnicei luni, ciobită în patimi cu securea de cremeni a bunului Neștiut. Un echinox aplecat prea devreme asupra vecinilor mei își cere ofranda în spuza lui martie, cules dintr-o veche scriptură. Aduceri- aminte pârjolesc firile noastre ca un clopot deschis înspre potecile asfințitului, luminat din străfunduri de un praznic de lemn. Pentru tot nedormitul din carnea părinților noștri, buni sfătuitori cu zăpezile veșniciei, pentru frații neștiuți alunecați de partea cealaltă a tinereții, un ochi mântuit mai trăiește închis în afară, în lunga spovedanie de inimi cu lacrimi întoarse.
Vom fi, din nou, duhul din struguri, copți timpuriu, dormitând în vinele noastre amestecate cu amiezi de odihnă.
Vom fi spicul de grâu dăruit foșnetului de vară cu zvon de răsărit carpatin, râset de áripi sunând în văzduh.
Sărutul biruinței împacă suspinul ierbilor sale unite-n ascuns cu trupul mieilor primăvăratici, ca o revărsare de bucium.

Dan Sandu

martie 1977

Viena
Categorii
România
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole