Sătenii se opresc la poartă şi îmi recită din versurile proprii

Interviu cu Emilia Amariei REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE M-am născut pe 24 septembrie 1959, în localitatea Borca, Judeţul Neamţ. Sunt al doilea din cei patru copii ai familiei. Am absolvit liceul...
Viena
Emilia AMARIEI

Interviu cu Emilia Amariei

REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE

M-am născut pe 24 septembrie 1959, în localitatea Borca, Judeţul Neamţ. Sunt al doilea din cei patru copii ai familiei. Am absolvit liceul „Mihail Sadoveanu”, din Borca, în 1978.

Debutul meu literar a fost în revista „Cutezătorii” în anul 1970. Am fost pe frontul generaţiei optzeciste, publicând în anii optzeci în revistele „Flacăra”, „Transilvania” şi alte publicaţii ale vremii. A urmat o perioadă lungă de „tăcere”, revenind în anul 2014. Colaborez cu mai multe reviste și sunt prezentă în diferite antologii.  În ianuarie 2017 am devenit membră a Ligii Scriitorilor filiala Mureş fiind şi membră de Onoare a Societăţii Culturale Apollon-România, membră a Asociaţiei Culturale Creştine, ASCIOR, din Buzău.

Am obţinut peste 18 premii la diferite concursuri literare iar dintre cărţile publicate, „Moire şi îngeri” a primit Premiul Festivalului „Romulus Guga” în 2018.

Sunt autoare volumelor : „Nu ne mai vrea pământul” (poezie, 2014, reeditat şi retipărit în 2017) ; „Datori cu o ţară” (poezie, 2017.) ; „Sunt dragoste de patria mea” (poezie, 2017, reeditat 2018) ; „Scrisorile destinului”  (proză scurtă, 2018) ; „Moire şi îngeri” (poezie, 2018).

Se află la tipar volumul întâi al romanului „Flavia”, având în lucru al doilea volum. Pregătesc, de asemenea, cartea de poeme „Arena cu fluturi”

Liliana Moldovan (L.M.) : – Deşi aţi simţit fiorul poeziei în copilărie şi aţi publicat primele versuri, încă din clasa a cincea (în Revista  „Cutezătorii”), aţi debutat cu primul volum – „Nu ne mai vrea pământul”- abia în 2015. De ce aţi amânat momentul debutului editorial?

Emilia Amariei (E.A.) : – Nu am avut ca scop niciodată publicarea de volume, fie ele de poezie, fie de proză (am scos între timp şi o carte de proză scurtă, „Scrisorile destinului”). Am scris pentru că aşa am simţit, nu am urmărit un traseu literar. Nu am avut un scop, nu mi-am dorit să fiu un nume, am dorit să împărtăşesc cu oamenii trăirile mele. M-am pomenit vorbind în versuri încă din copilărie, făceam cuvintele să sune din coadă şi mă amuzam. Profesorii mă considerau o minune. Scriam scenariile pentru serbări, alcătuiam versuri în funcţie de temele serbărilor. Cântam dumnezeieşte. Simt că i-am dezamăgit, pierzându-mă în turmă…

Am debutat în Revista „Cutezătorii” datorită profesorului de matematică, Vasile Florescu. Dumnealui mi-a găsit în manual câteva foi de caiet dictando cu poezii. Le-a şi trimis la revistă şi am avut surpriza să-mi fie publicate.

Primul impuls de a publica o carte l-am avut prin 1983-1985. Eram căsătorită, o aveam deja pe fetiţa mea şi scriam mult. Poezia venea peste mine, mă fulgera, mă pomeneam scriind fără să ştiu exact ce sau despre ce scriam. Intram cumva într-un fel de transă. Nu scriam cu mintea, scriam cu o altă putere care-mi curgea de undeva de sus, prin degete, materializându-se în cuvinte şi versuri. Alteori mă pomeneam cântându-le. Era ca şi cum un câmp de vibraţie înaltă se deschidea ca o pâlnie deasupra mea şi turna poemul. Multe din poemele mele s-au născut cu melodia lor proprie. Când reciteam ceea ce scriam, îmi părea ceva venit din dimensiuni paralele. Mă simţeam cumva cercetată, străfulgerată, uimită, poate chiar şocată de ceea ce descopeream, citindu-mi creaţiile. Poeziile scrise în acea vreme s-au pierdut în mare parte. M-am tot mutat în tinereţe şi am avut încredere în oameni. Au fost subtilizate, probabil, aruncate, arse, nu ştiu. O mică parte s-a păstrat şi anume câteva pe care le-am publicat în acea perioadă în paginile revistei „Flacăra”, la rubrica „Atelier literar” a lui Geo Dumitrescu şi alte câteva pe care mi le dactilografiase secretara  directorului de la fabrica C.E.E.P.L din Topliţa.

Nu am publicat o carte atunci deoarece a intervenit divorţul şi mi-au fost luaţi de lângă mine cei doi copii, aparent legal însă cu multe sfori trase în spate de către fostul meu soţ, care era conştient că aceasta ar fi lovitura cea mai grea pentru mine. Datorită acestei răni care nu s-a mai vindecat, am renunţat la scris, am dus o viaţă comună, am trudit în fabrică şi m-am amestecat printre muncitori ascunzând adânc în mine poezia. Sufletul mi-a fost ciuntit pentru totdeauna.

Principalul vinovat, acuzat chiar de mine pentru răul pe care mi l-au făcut judecătorii corupţi, împreună cu fostul soţ, a fost, cine credeţi? POEZIA!!! Nu doar că eu personal o acuzam că m-a transformat într-o victimă a societăţii dure, ci chiar au folosit-o împotriva mea, la recursul pe care l-am făcut: au prezentat drept dovadă o scrisoare adresată unui prieten, scrisoare în care-i mărturiseam acestuia că : „Acum nu mi-a rămas decât poezia, am poezia şi cu ea pot să rezist”. De aici concluzia judecătorilor că eu pun mai presus poezia decât propriii copii!?

Iată deci motivul pentru care am amuţit atâţia ani. Am purtat poezia în suflet. M-a măcinat, m-a invadat, m-a îmbolnăvit faptul că nu mai voiam şi uneori nu puteam să o scriu. Am dus o viaţă de vibraţie joasă timp de 28 de ani. Am călătorit cu „micul monstru” în mine, amestecându-mă printre oameni banali, încercând să fiu ca ei.

L.M. : – Care este povestea primului volum de poezie? Cine v-a îndemnat să îl publicaţi şi ce poezii cuprinde?

E.A. : – Am început să citesc pe internet începând cu anul 2007-2008, „poezele” cu pretenţia de poezii. O vreme m-am distrat, spunându-mi că e un curent trecător. Dar de prin 2012 am început să observ că nu e chiar trecător, că în România lua mare amploare. Se tipăreau maculaturi cu pretenţie de cărţi. Poezia mea „Nu ne mai vrea pământul” scrisă în 1984 s-a dovedit a fi o adevărată profeţie. Aici s-a ajuns. Oricine are bani poate să-şi publice „operele”.

Azi aşa, mâine aşa, am început să mă simt responsabilă de starea deplorabilă a poeziei şi batjocura la adresa ei. Nu aveam pretenţia că sunt vreun geniu sau o stea, aveam însă capacitatea de a distinge între o poezie adevărată şi una care doar sună din coadă. Am avut conversaţii pe această teamă, cu câteva personalităţi contemporane de valoare, care erau indignate la rândul lor de gradul deplorabil în care a ajuns literatura contemporană. Chiar glumeam la un moment dat că ne-ar trebui un I.H.Rădulescu, dar de această dată, să dea comanda invers: „Nu mai scrieţi, băieţi, nu mai scrieţi prostii”!

În septembrie 2015, lucram în Germania, iar gândul de a-mi publica poeziile mă răscolea deja. Eram decisă. Simţeam cumva că mă îndrept spre apus şi că sunt datoare să las după mine ceea ce am creat. Adunasem toate materialele şi urma ca la întoarcerea în ţară să scot cartea „Nu ne mai vrea pământul”. Cam în aceeaşi perioadă se făcea un sondaj despre exilul românilor. Am răspuns la întrebări, neştiind că acel sondaj va fi publicat.. Şi a fost publicat în starea în care-l trimisesem, plin de greşeli de tastare, deoarece eu scriu foarte repede şi nu recitesc atunci când comunic pe chat. Autorul sondajului m-a contactat datorită acelor răspunsuri, spunându-mi printre altele: „Eşti şi frumoasă şi deşteaptă”. Am aflat că are o editură şi am decis să-mi public cartea la editura respectivă. Şi aşa a ieşit prima ediţie a volumului „Nu ne mai vrea pământul”. A fost muncă de Sisif, eu neştiind nimic despre lucrul în word! Dar am reuşit, după nopţi şi nopţi de trudă. Ştiţi cum este, editurile mici nu editează fişierele, nu corectează, nu fac nimic, autorul se ocupă de toate, iar ei îşi pun parafa şi sigla, iau banii şi trec la următorul.

L.M. : – Ce impact a avut prietenia cu poetul Aurel Dumitraşcu asupra destinului dumneavoastră literar?

E.A. : – Nu pot spune că Aurel Dumitraşcu a avut vreun impact asupra destinului meu literar. L-am cunoscut pe când eram în liceu, el fiind poetul cu chip de înger la care tânjeau toate fetele din localitate. Am avut o mică dezamăgire din partea lui. El era deschis, iubea toate fetele care scriau poezii sau cântau, eu nu pricepeam pe atunci cum e cu acea iubire. El scria, dar şi eu scriam. Ne citeam poeziile, el publica deja prin toate revistele mari ale vremii.

Poeziile noastre diferă mult, ale lui sunt cifrate, codate, greu de pătruns de către cititori şi apreciate mult de critici. Ale mele sunt scrise simplu, pentru inima omului. Fiecare poezie spune o poveste. Sunt vii, transmit un mesaj. Cea mai mare satisfacţie a mea este când sătenii se opresc la poartă şi îmi recită din versurile proprii. Nu există bucurie mai mare pentru un poet!

Am corespondat cu Aurel şi după căsătorie, abia atunci s-a aprins o scânteie de la distanţă între mine şi el. Scânteie care s-a stins pe drum. Fetele frumoase erau slăbiciunea lui, el nu se putea dedica unei iubiri, nu putea fi al cuiva. Aşa sunt geniile.

L.M. : – În ce an aţi început colaborarea cu Cenaclul Bibliotecii „Petru Maior” din Reghin şi ce  a însemnat pentru dumneavoastră   participarea la activităţile cenaclului?

E.A. : – Am cele mai frumoase amintiri din acea vreme. Am frecventat cenaclul începând cu 1983 până în 1986, cred. Eram o mână de scriitori şi poeţi, uniţi, deschişi, frumoşi şi tineri. Domnul Marin Şara era directorul Bibliotecii „Petru Maior”. Mustea de poezie şi cultură acest om. Dragostea pentru artă îi crea un fel de aureolă, strălucea. Emana un sentiment frumos, o emoţie curată. Noi, membrii cenaclului, ne-am ajutat să creştem reciproc. Fiecare îşi citea creaţia, iar ceilalţi îşi spuneau părerile, unde ar mai trebui lucrat, etc. Ne înţelegeam bine, ne respectam. Plecam de acolo încărcată cu energie şi plină de entuziasm. În acea perioadă am scris poezia „Nu ne mai vrea pământul”, aşezată pe o bancă a autogării din Reghin, în aşteptarea autobuzului. Tot în acea perioadă mă publica Geo Dumitrescu.

L.M. : – Sunteţi născută într-o localitate din judeţul Neamţ dar v-aţi stabilit de câţiva ani buni la Reghin, în Ardeal. Aţi simţit vreodată nevoia să transpuneţi dorul după meleagurile natale în poezie?

E.A. : – Da, locuiesc în satul Idicel, la o distanţă de 14 km de Reghin. După ce am locuit 28 de ani la Topliţa, m-am întors pe meleagurile din tinereţe. Motivele? Să fiu aproape de cei trei copiii mei. Să le ofer ocazia de a consolida liantul dintre ei, chiar dacă între mine şi ei nu se mai poate restabili legătura în totalitate. Golul acesta creat de nedreptatea judecătorească şi reaua intenţie a fostului soţ, mi-a secătuit viaţa. Eu nu mai sunt de atunci un om întreg. Poezia care a reînceput să curgă peste mine din 2015 este poezia acumulată în toţi anii de tăcere. Iată de ce este una a durerii, a chinului, a trudei, a nostalgiei, a strigătului către Dumnezeu, a singurătăţii consimţite, a izolării de lume.

Simt că mai trebuia să aştept totuşi. Poeziile din primele volume sunt nelucrate, sunt în stare brută, aşa cum au venit. Lăsatul la dospit le-ar fi rotunjit, iar eu m-am cam grăbit să public. Acum aş scoate câteva, aş mai lucra la unele.

Oricât de drag mi-e Ardealul, Borca rămâne iubirea mea! Regret că am părăsit-o şi dacă m-aş naşte din nou, la Borca aş vrea să mă nasc şi acolo aş rămâne. Oamenii sunt diferiţi. Acolo există încă sete de cultură, de poezie, de evenimente cultural-artistice. Lansările de carte la Borca sunt adevărate regaluri. Pe când aici, unde trăiesc acum, cartea este ignorată, poezia necitită, oamenii reci şi distanţi. La Borca mă simt regină, la Idicel mă simt inexistentă. Am încercat să particip la „viaţa culturală” a satului, dar nicidecum nu am fost primită. Iată câteva cuvinte care spun totul despre atitudinea faţă de cultură a satului Idicel, cuvinte ale domnului Mircea Dorin Istrate : „Un talent imens, într-un sat singuratic, îmbătrânit şi obosit de timp, fără evenimente, plat în tot şi toate”.

Însă prima mea lansare de carte a fost la Blaj. A fost organizată de oameni care nu cunoşteau decât poezia mea şi a fost ceva de vis, ceva ce nu poate fi uitat. Acolo l-am avut ca surpriză pe actorul Florin Piersic, invitat special de către distinsul domn, Ioan Şolea, fost primar al Blajului, cel ce a fost inima evenimentului şi de către la fel de distinsul domn, Mircea Frenţiu, medic renumit şi prieten apropiat al celor doi menţionaţi mai sus.

Desigur că scriu mult despre Borca, scriu despre părinţi, despre locuri, despre prieteni. Acolo aş vrea să fiu când voi închide ochii pentru totdeauna. O să vă răspund din nou cu un citat din prefaţa volumului „Datori cu o ţară”, scrisă de acelaşi distins poet, Mircea Dorin Istrate: „Tulburătoare sunt poemele despre părinţi, despre locurile natale, dar mai ales despre copilăria trăită în cuibarul ocrotitor al satului, cel care ne-a învăţat curatul, buna-cuviinţă, respectul, cinstea, omenia făcându-ne oameni.”

Oamenii din Borca sunt consumatori de artă, poate şi datorită faptului că acolo cultura e o tradiţie. Exista o şcoală de băieţi încă din anul 1859. Fiind „Domeniul Coroanei”, avea şi un dispensar, o bibliotecă, mai multe clădiri pentru reşedinţa de vară, cantoane silvice şi chiar o societate culturală numită „Ion C. Cantacuzino”. Din 1953 s-a înfiinţat la Borca liceul numit „Mihail Sadoveanu”, un liceu de înaltă ţinută profesională, morală şi culturală, care există şi astăzi.

L.M. : – Ce ne puteţi spune despre următoarele volume publicate?

E.A. : – Aşadar am scos primul volum, „Nu ne mai vrea pământul”, în 2015, volum care a fost reeditat şi retipărit împreună cu volumul „Datori cu o ţară”, în februarie 2017. În decembrie 2017 am scos volumul „Sunt dragoste de patria mea”, iar în 2018 am scos două volume, unul de poezie intitulat „Moire şi îngeri” şi unul de proză intitulat „Scrisorile destinului”. În primul volum tipărit am cca. 5 poezii scrise în anii 80. Celelalte sunt scrise din 2012 încoace.

L.M. : – Mai aveţi poezii nepublicate?  V-aţi gândit să le strângeţi într-o viitoare carte?

E.A. : – Am un volum de 100 de poezii, intitulat „Arena cu fluturi” (titlu încă în dezbatere) care este gata de tipar, de asemenea gata de tipar şi volumul întâi al romanului „Flavia” pe care l-am trimis la câteva edituri şi aştept evaluarea lui. Lucrez la volumul doi al romanului.

Liliana Moldovan

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole