Scriitorul Radu Paraschivescu: „Cred în Înviere cu sfiala celui care nu prea intră în biserică“

După ce explică de ce „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)“ şi cum au ajuns incultura, mediocritatea şi incompetenţa să facă legile în România,...
Viena


După ce explică de ce „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)“ şi cum au ajuns incultura, mediocritatea şi incompetenţa să facă legile în România, scriitorul Radu Paraschivescu crede, în aceste zile de Paşte,  în regenerare şi în puterea sacrificiului.

Radu Paraschivescu (58 de ani) semnează articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Editura Humanitas, domiciliul lui profesional, publică cărţi de „Râsul lumii“. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio. „Ghidul nesimţitului“, „Fie-ne tranziţia uşoară“ şi „Mi-e rău la cap, mă doare mintea“ se numără printre cele mai cunoscute cărţi semnate de el. În noul volum,  „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”, Radu Paraschivescu face o analiză usturătoare a stării clasei politice. Autorul ne pune în faţă, cu ironie, o oglindă a şarlataniei şi a mediocrităţii care au invadat întreaga clasă politică la cele mai înalte nivele. Concluziile ne fac să râdem de cele mai multe ori cu amărăciune.

 „Weekend Adevărul“: Crezi ca aceste cărţi scrise din colecţia „Râsul lumii“ sunt semnale de alarmă penttu clasa politica?

Radu Paraschivescu: Mă îndoiesc profund. Ai observat să se alarmeze vreun politician în urma celor scrise de mine despre el? Cum am spus deja la lansările din ţară şi de la Bucureşti pe care le-am făcut pentru „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”, ceea ce scrie unul ca mine nu contează pentru politicienii vizaţi. Textele mele nu le apar pe radar decât întâmplător şi atunci ricoşează din peretele înţelegerii greşite. E cazul domnului Daea, care mi-a telefonat în toamnă după ce apăruse „Orice om îi este teamă” şi mi-a mulţumit fiindcă îi rezervasem un capitol. Ministrul credea că e un lucru bun să apară într-o asemenea carte. Poate că un coleg de partid îl va fi lămurit între timp că nu e. În rest, indiferenţă deplină. În fond, ce rău le fac? Niciunul. Îi ironizez, scriu despre ei cu ascuţiş critic. Dar asta nu-i clatină nici atâtica. A, să fi făcut o anchetă temeinică, o investigaţie minuţioasă, da, atunci poate că politicienii în cauză mi-ar fi privit mai atent textele. Şi poate că ar fi luat măsuri. Spun asta gândindu-mă la cei de la Rise Project sau de la PressOne, care au avut parte de timorări strategice de îndată ce au scos la iveală lucruri compromiţătoare despre unul sau altul dintre politicieni. Eu, spre deosebire de ei, sunt perceput ca inofensiv. Aşa cred. Ceea ce scriu e mai degrabă o formă de solidarizare cu oamenii sătui de abuzurile şi de hoţiile guvernanţilor decât o încercare de a le pune oglinda sub ochi vinovaţilor. Iar dacă vreunul dintre aceşti vinovaţi ia totuşi act de mine, o face în logica dispreţului înalt: câinii latră, caravana trece. Iar caravana lor chiar trece. Deocamdată.

 „Breaking fake news“

Cum ai structurat aceste cărţi? Cum te documentezi? În ce registru ai ales să le scrii?

Cărţile care intră în discuţie aici sunt ultimele trei: „Două mături stau de vorbă”, „Orice om îi este teamă” (al cărei titlu are acelaşi număr de silabe cu precedenta, acum observ) şi „În lume nu-s mai multe Românii”. Dacă „Orice om îi este teamă” e o carte scrisă special pentru comemorarea – altfel nu pot să-i spun – a doi ani de guvernare PSD şi apărută în toamna/iarna lui 2018, „În lume nu-s mai multe Românii” reia reţeta din „Două mături stau de vorbă”: texte selectate dintr-un bazin încăpător din online, rescrise într-o mică măsură şi asamblate în jurul câtorva teme: abuzul şi bunul-plac, cultura exceptării şi a sfidării pe care au interiorizat-o mulţi politicieni, pentrucăputismul, spiritul discreţionar, asedierea justiţiei, corupţia etc. Li se adaugă texte despre mass-media, cu precădere despre televiziuni şi obiceiurile lor proaste, de la inflaţia de breaking news la fake news, cu posibilitatea deja fructificată de a ne hrăni şi răni cu un concept nou: „breaking fake news”. Cele mai multe texte sunt adunate de pe site-ul www.digi24.ro. Includ în volum şi două texte apărute în revista „New Money”, iar la final am o constatare mâhnită („Om şi persoană. Plângere nepenală”) despre cineva care e pentru mine cea mai adâncă dezamăgire de care am avut parte în ultimele trei decenii. Nu-l numesc, fiindcă nu are rost. Aş vrea doar ca paginile de final ale cărţii să-i cadă sub ochi şi să-i provoace o clipă de stinghereală, fiindcă la căinţă nu mă pot gândi. Dar e greu de crezut că se va întâmpla fie şi asta.  Informaţiile mi le iau în general din media şi din investigaţiile publicate sub semnături credibile. Iar registrul în care scriu este ironia – mai sprintenă ieri, mai încercănată azi – , fiindcă mi se pare cel mai potrivit şi pentru destinatar, şi pentru expeditor.

Prin ce se diferenţiază România, de ce e unică şi de neînlocuit? De ce consideri că în lume nu-s mai multe Românii?

E straniu şi până la urmă neproductiv să vrei să înlocuieşti o ţară cu alta. Pe de o parte, România are, ca atâtea alte ţări pe lume, şi parfum de salon rafinat, şi miros de grajd. E o ţară cu splendori şi orori, cu oameni dintr-o bucată şi lichele, cu locuri îmbătătoare şi zone vitregite, cu poveşti de succes şi drame care te sfâşie. Şi nu cred că şi-ar dori nimeni să locuiască într-o ilustrată. Pe de altă parte, iar ăsta e  un truism ca la mama acasă, fiecare ţară e unică. Iar dacă te uiţi atent, mergând uneori până la a căuta pete în soare, probabil că ai avea ce să reproşezi şi Luxemburgului sau Andorrei. S-a spus şi s-a tot spus: e imposibil să-ţi duci zilele într-o utopie. Imposibil şi de nedorit. Viaţa într-un asemenea loc al armoniei depline şi al Perfecţiunii cu majusculă te-ar moleşi la un moment dat, ar face din tine un nătâng fericit şi sătul. Şi dacă ar fi să găsesc o trăsătură mai apăsată la români decât la alte naţii, cred că ea este adaptabilitatea, capacitatea de a lua orice formă şi de a efectua acrobaţii (inclusiv morale) care altora le reuşesc mai greu şi mai rar. În plus, cel care consideră că „În lume nu-s mai multe Românii” nu sunt eu, ci Victor Tulbure. Lui îi aparţine poezia căreia i-am împrumutat titlul pentru cartea mea, adăugându-i o paranteză ca aport personal. Explic asta în „Lămurirea” care deschide cartea şi pun, spre deosebire de alţii, ghilimelele unde trebuie puse.

Demnitarii şi „gramatică dramatică“ Cum crezi că gramatica noastră a ajuns dramatică? De ce limba română a ajuns bătaia de joc a clasei politice? Ce exemple savuroase ne poţi da?

 „Gramatică dramatică” e titlul unui text care pleacă de la relaţia proastă dintre Florin Iordache şi limba română. Ceea ce, pentru un fost ministru al Justiţiei, e greu de acceptat, mai cu seamă că, din câte ştiu, admiterea la Drept implica pe vremuri un examen de limbă română. Din punctul meu de vedere, nu cred că politicienii şi-au propus să schingiuiască limba română. Stâlcirea limbii n-a fost un punct pe agenda lor. Felul cum îşi (şi ne) batjocoresc limba e pur şi simplu consecinţa unei instrucţii precare, a unui fel de-a străbate şcoala precum gâsca apa. Să nu uităm că ni se propune acum la Justiţie un om care a studiat Dreptul prin învăţământ la distanţă şi purtând ştampila fabricii de diplome Spiru Haret. Dacă un ditamai ministrul spune „în ceea ce privesc rezultatele”, ce pretenţii poţi avea de la un om care n-a terminat liceul şi nici măcar nu s-a gândit la facultate? Mai mult, cum le explici unor interlocutori străini că oameni cu candori lexicale, ba chiar şi ortografice, sunt numiţi miniştri ai Culturii, ai Justiţiei sau ai Educaţiei? Cum le spui că am avut şi avem miniştri plagiatori, fără să te încerce pe tine jena care nu i-a vizitat nici măcar o clipă pe ei? Cum faci din ce spune Petre Daea ceva inteligibil? Greu, foarte greu. Iar cine vrea să găsească entorse de limbaj poate deschide la întâmplare „În lume nu-s mai multe Românii”. Va afla că „har Domnului, avem destule persoane cu dizabilităţi” (Victor Ciorbea) sau că „am preluat, ca să zic aşa, ştacheta” (Daniel Breaz). M-aş mira ca demnitarii din alte ţări să-şi vorbească atât de prost limba.

Ce înseamnă propunerile decente faţă în faţă cu expunerile indecente?

În cazul nostru, înseamnă că există şi politicieni inteligenţi, cu simţul măsurii şi cu umor. Unul dintre ei se numeşte Ovidiu Raeţchi, e deputat PNL şi i-a solicitat – mai în glumă, mai în serios – preşedintelui PSD Liviu Dragnea să limiteze drastic apariţiile publice ale Vioricăi Dăncilă, pentru ca, auzind cum e vorbită de premier, limba română să n-o ia la fugă. Propunerea deputatului Raeţchi e decentă, spre deosebire de cea pe care i-o face Robert Redford lui Demi Moore. Expunerea publică a premierului e indecentă, la fel ca titlul unui roman al lui Tom Sharpe.

Cum arată testamentele printre flegme?

Întrebarea se leagă de un text din volum, pe care l-am intitulat „Testament şi flegme”. Testamentul – metaforic, vezi bine – îi aparţine lui Victor Ponta şi este, la recitire, tot o mostră de abuz şi de insolenţă. Abuzul: „asta se va întâmpla după ce vom prelua controlul politic asupra DNA”. Insolenţa (îndreptată spre Europa occidentală): „Doamna Merkel nu votează în România”. Testamentul a fost preluat pe aceleaşi coordonate de Şerban Nicolae, care se referă astfel la faptul că douăsprezece ambasade din România deplâng asaltul PSD asupra justiţiei: „Nu ştiu cine sunt aceşti reprezentanţi, nu ştiu care le este statutul, să putem dialoga. Dacă e vorba de nişte ziduri, de nişte clădiri, o să vedem dacă putem să le transmitem şi un mesaj din partea clădirii Palatului Parlamentului. N-am ce să comentez, cu zidurile să vorbească zidurile. Pe de o parte, România are, ca atâtea alte ţări pe lume, şi parfum de salon rafinat, şi miros de grajd. E o ţară cu splendori şi orori.

 „Nu sunt fatalist din fire, am încă resurse de candoare şi speranţă“

Cum se ascunde guvernul în spatele unui cal „breaz“?

E greu de spus că se ascunde. Există un joc în Anglia care se cheamă „musical chairs”, unde se procedează pe bază de eliminare şi există un participant în plus faţă de numărul scaunelor. În varianta românească de „musical chairs” guvernamental, avem câţi miniştri, atâtea fotolii. Eliminarea nu prea se practică. Iar miniştri sunt interşanjabili, câtă vreme (onoare excepţiilor) nivelul lor de amatorism e cam acelaşi, indiferent de domeniul de activitate. Daniel Breaz e doar unul dintre demnitarii despre care te întrebi fie ce notă au avut la română în liceu, fie cum au driblat corigenţa.

De ce se păstrează penalii în funcţii publice?

 Fiindcă se sprijină reciproc şi se organizează în aşa fel încât să evite consecinţele faptelor penale pe care le comit. Prigonită şi desconsiderată, cultura nu putea să aibă altă soartă în anii ăştia.

Cum a ajuns un condamnat la opt ani cu executare la putere?

„Pentru că putem“. Mă rog, pentru că pot. Ei.

De ce sunt fortate ordonanţe peste noapte?

Simplu: ca să-i scape pe marii vinovaţi din PSD de puşcărie.

Ce înseamnă Târaş-Grapini prin Europa?

Înseamnă să nu ai simţul măsurii şi al ridicolului. Înseamnă să fii în dezacord cu propriile tale rostiri, susţinând că sprijini România la curţile europene, dar boicotând un român care, ajuns într-o funcţie europeană, ameninţă interesele de gaşcă ale celor cu care te înrudeşti ideologic. Şi mai înseamnă să vorbeşti o engleză la auzul căreia microfoanele ruginesc subit, frunţile celor din auditoriu se încreţesc, iar Ion Iliescu devine, prin raportarea la Grapini, un fel de John Gielgud sau de Anthony Hopkins.

Cum îi vezi pe experţii din institutele de cultură?

Drept să-ţi spun, nu prea îi văd. Nu i-am văzut foarte des nici înainte, în mandatul atât de rodnic al lui Horia-Roman Patapievici. De vreo trei ori, atât. Ultimul om de acolo cu care am avut de-a face, Sabra Daici, pe care am cunoscut-o ca director al ICR Varşovia în 2016, este un specialist de toată isprava şi un om de acţiune şi iniţiativă culturală. Nu cred că e o întâmplare faptul că a intrat în ICR pe vremea lui Horia-Roman Patapievici. În mandatul lui Andrei Marga s-a încercat înlocuirea ei cu o secretară care avea cunoştinţe, dar nu dintre cele necesare profesional, ci doar de resort politic. Mai simplu spus, pile. Din fericire, manevra a eşuat.

Crezi că a fost vreodată mai rău în societatea românească?

Incultura, mediocritatea şi incompetenţa au mai făcut legea în România şi în alte timpuri. Să ne gândim la câteva figuri de dinainte de 1990: soţii Ceauşescu, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Suzana Gâdea etc. Ei erau însă în general ecranaţi. Nu-i vedeam şi nu-i auzeam decât pe primii doi, ceilalţi fiind aproape invizibili public. Dar trăiam cu gâtul sub cizma unui dement şi ştiam că nu avem încotro. Prin contrast, acum avem încotro: putem alege liber şi cu toate acestea propulsăm la putere (democratic, prin vot şi prin lenea de-a merge la vot) personaje care seamănă cu cele despre care scrie Eminescu la finalul „Scrisorii a III-a“. Tocmai asta e tristeţea.

 „Vorba vine“ se aude la Rock FM Ce a însemnat pierderea emisiunii de pe Digi? Unde te putem auzi acum?

Sigur, mi-a părut rău că Digi 24 a scos cele două rubrici din grilă, după aproape cinci ani de viaţă. „Pastila de limbă” se difuzează şi acum, în reluare, semn că n-a fost un produs tocmai rău. Decidenţii mi-au explicat că nu mai sunt fonduri şi i-am crezut. A fost, fireşte, şi o pierdere pecuniară, pe care între timp am acoperit-o. M-am mutat cu rubrica de limbă la Rock FM şi am avut grijă să-i schimb titlul. („Pastila de limbă” e titlul meu, dar nu m-am mai uitat în contract ca să văd dacă-l puteam folosi în alt context, nu m-a mai interesat.) Ergo, de la începutul lui aprilie noua mea rubrică, „Vorba vine“, se aude la Rock FM în fiecare marţi şi vineri între 8 şi 9. Aştept să văd ce se poate concretiza şi în privinţa recomandărilor de carte. Tatonez câteva variante.

 Ce şanse de reabilitare morale, profesionale consideri că mai avem?

Nu sunt fatalist din fire, am încă resurse de candoare şi speranţă. Am cunoscut atâţia elevi şi studenţi vii şi luminoşi, încât aştept să le vină vremea. La fel, îi aştept pe cei 10.000-20.000 de specialişti discreţi, poate prea discreţi, care practică excelenţa departe de ochiul public în finanţe, medicină, administraţie, diplomaţie, cercetare etc. să se lase descoperiţi şi valorificaţi public. Nu să se sacrifice. Nu. Doar să accepte să funcţioneze ca modele. Iar asta nu se poate face decât dacă ne dau voie să-i vedem, să-i admirăm şi să-i urmăm.

Crezi în Înviere? Ce mai înseamnă Paştele astăzi în mentalitatea românilor?

 Cred în Înviere cu sfiala celui care nu prea intră în biserică. Sau dacă intră, o face mânat de preocupări arhitecturale sau din dorinţa de-a vedea un tablou cunoscut.   Dar cred, în felul meu, în regenerare şi în puterea sacrificiului. Îmi place să iau lumină şi să cânt murmurat, alături de cei lângă care mă nimeresc. Şi n-o să mă prinzi niciodată în supermarket umplând coşuri şi stând la coadă.

„Ghidul nesimţitului“ a devenit bestseller

Numele: Radu Paraschivescu

Data şi locul naşterii: 14 august 1960, Bucureşti

Studiile şi cariera: În 1984  a absolvit Facultatea de Litere, secţia Engleză-Franceză, Universitatea Bucureşti

 Între  1984 şi 1988 a fost profesor de Limba Engleză, la Făget, judeţul Timiş.

Printre titlurile publicate: „Efemeriada“, „Balul fantomelor“,„Cu inima smulsă din piept“, „Fluturele negru“, „Bazar Bizar“, „Ghidul nesimţitului“, „Fanionul roşu“, „Fie-ne tranziţia uşoară!“, „Mi-e rău la cap, mă doare mintea“, „Răcani, pifani şi veterani“.„Ghidul nesimţitului“ a devenit una dintre cele mai bine vândute cărţi

Locuieşte în: Bucureşti.    

Sursa: www.adevarul.ro Articol semnat Simona Chiţan

Viena
Categorii
NoutățiRomânia
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole