SPIRIT CREATIV ȘI PURITATE SPIRITUALĂ

Cu toate că a început a trudi în slujba cuvântului încă din adolescență, debutând publicistic în anii studenției, DOMNIȚA NEAGA a îndrăznit să înfrunte Noaptea ploilor acide în plină...
Viena

Cu toate că a început a trudi în slujba cuvântului încă din adolescență, debutând publicistic în anii studenției, DOMNIȚA NEAGA a îndrăznit să înfrunte Noaptea ploilor acide în plină maturitate, abia intrată în rândurile cincantenarilor. Fără a se grăbi, urmându-și drumul ascendent de Călător spre Crucea Sudului, s-a lăsat cucerită de frumusețile Muntelui din vis și, trecând de-a lungul lacurilor, s-a simțit vrăjită de Floarea de lotus, pentru ca, mai apoi, văzând Toamna, ca o fregată, să-și elibereze gândurile și visurile de poetă pentru a se reîntoarce la imaginea mirifică a celor mai fericite momente din existența sa, petrecute, Cândva, în Arcadia, aceasta fiind, potrivit propriei mărturisiri, „o carte despre vremurile trecute, dar și prezente […], un refugiu în trăirile fericite de altădată, în Arcadia din sufletul nostru”. Între timp, s-a aplecat cu respect și asupra scrierilor confraților săi din Teleorman sau de aiurea pentru a face cunoscute propriile opinii după Lecturi în lumină, în ipostaza de cititor pasionat și, implicit, de cronicar al fenomenului literar contemporan.

Dar viața nu se oprește în loc, chiar dacă se derulează Între două veșnicii, titlul noului volum publicat în acest an (2021) la Editura Neuma. Proaspătul volum are o structură total diferită de a celorlalte, în sensul că este organizat sub forma a șase „cânturi”, fiecare evoluând sub semnul unui motto reprezentat de câte două versuri, a căror semnificație poate fi înțeleasă abia după parcurgerea poemelor inserate sub semnul lor, diversitatea tematică fiind la ea acasă.

Iubind viața mai presus de orice, poeta reflectează asupra a tot ceea ce înseamnă ea, văzută ca o călătorie de- clipă „între cele două veșnicii” care marchează existența ancestrală, dinainte de nașterea omenirii, necunoscută, inabordabilă, și pe cea de după extincția firească, eternitatea ce ne așteaptă, „pătrunsă de spaime, / dar și de strălucirea / nemărginirii / de deasupra mea” (Călătorie). Dar, pentru că „viața e totuși singura comoară” a omului, chiar dacă pe parcursul ei este nevoit să se zbată „ducând în spate muntele de sare” și „ne chinuie aducerile-aminte” ale „celor dragi care ne pleacă”, simțind că, astfel, „suntem din ce în ce tot mai săraci” (Singura comoară) și chiar dacă sufletul lui tresare când „trăim haotic, cugetăm aprins, / absurde legi pe umeri ne apasă”, suflet în care se duce o luptă neîmpăcată între teamă și credință iscate de „întunericul ce ne-a străpuns”, în fiecare dintre trăitorii pe acest pământ rămâne încrederea în bunătatea divinității și „teama dispare într-un nor de fum”, simțind cum „se profilează-n suflet doar credința / că Dumnezeu ne-aduce biruința / călăuzind al nostru tainic drum” (Între teamă și credință).

Totuși, viața cu bunele și relele ei, văzută metaforic drept „oceanul liniștit / sau dezlănțuit”, se desfășoară așa cum a hotărât ursita, din momentul în care ni se deschid ochii asupra lumii („dezghețul primar”), până când „ne aruncăm inconștienți / în valuri”, luptând cu vâltoarea ei ajutați de „toată vigoarea trupului” pentru a depăși toate vicisitudinile („valuri năpraznice”) prezente într-o societate amorală sau amenințată de forțele distructive create tot de om, căci întotdeauna homo homini lupus. Așadar, viața omului parcurge un timp relativ „între două veșnicii”, de la „dezghețul primar”, însemnând și apariția omului pe pământ, până la trecerea spre cele sfinte, „când obosiți, / îl vom depune la picioare, / spre a ne odihni / preț de mai multe veșnicii …” (Între două veșnicii). Este, de fapt, „spectacolul lumii” care a străbătut, mai bine sau mai rău, „anotimpurile, / când mai înflorite, / când mai ofilite”, trecând prin „atâtea primejdii”, depășite, totuși, de oameni, fiindcă înfruntarea este menirea lor, până la „ceasul hotărât, / pe drumul / chindiei …” (Spectacol).

Iubirea a dat întotdeauna forță omului și „povestea ei nu se va termina vreodată”, căci este o simțire zbuciumată sau una sacră pe care „încercăm s-o trăim / pe frânturi, pe apucate, / uneori pe aripi de heruvim” (Fărâme de infinit). Rememorarea ei nostalgică începe cu „noaptea aceea, / de care jumătate de veac / ne desparte …!” (O noapte …), cu momentul când „ne-am întâlnit pe marginea genunii, / pe unde flori de colț topeau ninsoare”, cei doi îndrăgostiți fiind „cuprinși în trupul tot de o dogoare”, același sentiment trăit de toți oamenii „de la-nceputul lumii” (Flori de colț). Pentru că este viguroasă (în ciuda aparenței fragile) și crește învingând temperaturile cele mai joase, floarea-de-colț este simbolul dragostei, al purității și al curățeniei sufletești care ne călăuzesc viața, așa cum steaua aflată la originea ei le-a arătat magilor calea spre Bethleem, vestind nașterea Mântuitorului.

La nașterea sentimentului („Clipa aceea, cât o veșnicie, / trăită împreună”), un rol important îl are întreaga natură, când „copacii, pădurea întreagă, / sub adierea vântului de seară, / îngână blând, ca pe un descântec, / clipa aceea”, poeta sugerând tema romantică a participării tuturor elementelor naturii la trăirile afective profunde ale îndrăgostiților, căci întreaga fire „înlătură spinii, defrișează hățișurile / și-mi deschide cărarea / spre lumi neumblate” (O clipă). Tocmai de aceea, cuplul („sfera ideală”) se împlinește când cei doi se caută tot timpul și se întâlnesc „în revărsat de vremi”, atunci când le este sortit „ca să-ntâlnim ființa-ne pereche / și să refacem cuplul destrămat”, precum cel edenic, „purtând pe frunte semnul nemuririi”, fiindcă „tu ești eternul, eu sunt efemerul, / ești cer cu aștri, sunt pământ cu flori”. Venite din lumea mitologică a basmelor, „păsările albe”, ca simboluri ale purității trăind în lumea siderală („cu fâlfâit de aripi diafan”), reprezintă aspirația spre dragostea ideală, absolută, din moment ce contribuie la statornicia și credința sentimentului, aducând „în pliscuri stropi de apă vie, / spre-a ne uda ogorul an de an” (Mitologică).

În societatea contemporană aflată în decădere morală, „dreptatea / e răstignită pe zid, într-un cui” și „asistăm la scenarii penibile, / unii se umflă în pene, crezându-se zei”, astfel că „nimic / nu mai aduce vreun folos nimănui” (Nihil sine Deo), fapt pentru care poeta devine soldatul care, în numele poporului, se angajează într-o luptă „pentru o lume dreaptă, fără noduri” și împotriva acelor „vărsări de ură și păcate”. Ca un veritabil poeta vates, își poartă „pe brațe vechiul geamăt / al unor vremuri ce nu vor s-apună” și, cu scrisul său („sunete de goarne”), va înfrunta grobianismul, mitomania, parvenitismul celor care „îmi răscolesc grădina fermecată, / mi-alungă păsări, strică arătura” (Soldatul).

Într-un alt cânt, Domnița Neaga rememorează, cu nostalgie, dar cu multă sensibilitate, mediul rustic și familia în care s-a născut și a crescut („Mă duce drumul unde m-am născut, / În locul cum pe lume altul nu-i”), bucuria și fericirea amintirii copilăriei renăscând, „purtată de magia din cuvânt” (Seară de Crăciun), credința în Dumnezeu și în Fiul Său fiindu-i călăuză („De-atunci, încerc să ard doar în credință, / Într-un ținut de taină, îngeresc”), rugându-se ca Iisus să-i fie „pavăză și scut / că doar prin Tine simt c-am renăscut” (Umbra luminoasă).

Casa copilăriei, cu acele „camere curate, cu așternuturi / țesute de mâinile fără odihnă / ale mamei” (Tablou în lumină), chipul copilei sale, însoțită mereu de păpuși cu care „se plimbă împreună / pe aleile cu flori” și cu care „aleargă după fluturi, se joacă, / până se face seară” (În grădina cu flori multe), fiul său, pasionat de cunoaștere, fapt pentru care „în ochii mari, se pare că frământă / mai mult de jumătate Universul” (Pe strada copilăriei), părinții și frații trăiesc în sufletul poetei în care vibrează sentimentul filial și matern deopotrivă.

Și poemele acestui volum evidențiază sensibilitatea, puritatea spirituală și măiestria artistică a unei poete înnăscute, interesate de tot ceea ce înseamnă viață, ce înseamnă lumea în mijlocul căreia trăiește și în fața căreia își deschide sufletul cu dragoste sinceră, își exprimă stările sufletești de bucurie sau tristețe, de nostalgie sau optimism, de promovare a valorilor umane, în versuri de autentică valoare artistică ale unui creator atins de un incontestabil har liric.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN

Viena
Categorii
ActualitateCulturăRomânia
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole