STAREA DE VIS A POEZIEI

Femeia, reală sau imaginară, și, implicit, sentimentul înflăcărat de dragoste pe care aceasta îl trezește în inima bărbatului s-au aflat dintotdeauna în atenția poeților, devenind o sursă de inspirație...
Viena

Femeia, reală sau imaginară, și, implicit, sentimentul înflăcărat de dragoste pe care aceasta îl trezește în inima bărbatului s-au aflat dintotdeauna în atenția poeților, devenind o sursă de inspirație inepuizabilă. De notorietate în acest sens este literatura italiană a Evului Mediu, ai cărei doi dintre cei mai reprezentativi scriitori au creat nemuritoare opere inspirate de sentimentele născute și păstrate în sufletul lor pentru femeile care le-au înflăcărat inima, ele devenind modele ale personajelor frumoase și virtuoase, simboluri sacre ale grației divine. Așa cum Beatrice a fost scânteia care i-a aprins pârjolul iubirii lui Dante Alighieri și a devenit flacăra luminându-i calea spre altarul poeziei, simbolul farmecului feminin căruia i-a dat glas în versuri nemuritoare, tot așa și Laura a fost nemurită de Francesco Petrarca în ipostaza ei de femeie iubită până la idolatrizare, dar care a rămas pentru el muza celor mai frumoase versuri de dragoste din toate timpurile.
De-a lungul vremii, modelul celor doi scriitori a fost urmat de mulți truditori ai cuvântului poetic din toate timpurile. Printre aceștia, în zilele noastre, un loc aparte îl ocupă GEORGE BĂICOIANU, care, deși a publicat grupaje de poezii în câteva reviste literare, a intrat, de curând, în viața literară cu primul său volum, „Maxinne”, (Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2019), debut literar pentru care a și primit premiul revistei teleormănene „Caligraf”.
Ceea ce îl deosebește pe poetul teleormănean este faptul că muza sa este un personaj imaginar, rod al plăsmuirii proprii, așa cum se simte obligat să-și avertizeze cititorii încă din poemul cu care debutează volumul și care îi dă și titlul: „Pe Maxinne n-am cunoscut-o niciodată,/Ea este o iubită de mine inventată/[…]/Pe Maxinne nu am văzut-o niciodată,/Doar umbra ei de zâmbet invadată”, mărturisind deschis acest lucru, visele bulversându-i sufletul cu stări contradictorii, de la fericire la furie, de la liniște la disperare, dar întotdeauna mângâiat de convingerea că Maxinne se află în centrul gândurilor și preocupărilor sale: „Te visez mai mult decât crezi,/Te visez mai mult decât vezi,/[…]/Te visez totdeauna, când mângâi cu șoapte,/Care-mi apun pe tâmple în fiecare noapte” („Sclavul viselor”). Cu toate că ea există doar în visele sale, ca simbol angelic al harului poetic, ca o stea călăuzitoare în destinul său liric („E îngerul din steaua mereu rămasă trează,/Ce-mi ocrotește dorul și calea mi-o veghează”), poetul crede în materialitatea ei, din moment ce îl „trezește-n zori cu un sărut” și, mai mult, noapte de noapte, îi „dă în taină, iubirea cu-mprumut” („Maxinne”).
Mai mult chiar, Maxinne capătă un fel de corporalitate, trăsăturile fizice ale portretului ei fiind evidențiate prin intermediul elementelor naturii, astfel că ochii iubitei imaginare sunt negri ca „marea-n furtună sau codrii pe văi” și, strălucitori, „răspândesc în jur scântei de smarald”, iar trupul diafan îi este acoperit de mătăsuri „urzite din taina care umple stupul” („Căutări”). Nici portretul spiritual nu lipsește, din moment ce apare ca „o lumină vie într-un regat ceresc”, plină de grație precum „zborul tulburat al primilor lăstuni” și de gingășia unui „bob de rouă-n iarbă” sau ca „simfonia florilor de tei”, toate acestea potențându-i iubirea, profundă și devoratoare ca „un ocean pe care vreau să-l trec/printre furtuni, iscate din săruturi” („Când mă gândesc la tine”).
Elogiind, în fond, dragostea, ca sentiment uman prin excelență, dătător de viață și de împliniri afective și spirituale, Maxinne devine simbolul acesteia care este surprinsă de poet în toate fazele sale, încă de la primii fiori ce-i tresaltă inima fetei nubile („Te zăresc sub nucul, păzit de-un izvor,/Ocrotind lăstarii primului fior”), în acel moment când „în cămașa ta cu șirag de maci/s-au ascuns din biblii cetele de draci”, metafora din ultimul vers fiind semnificativă pentru trăirile afective ale tinerei simțind primii muguri ai iubirii („Amândoi”). Cei doi îndrăgostiți trăiesc la fel de intens iubirea sub ocrotirea unui înger păzitor care îi urmărește „peste tot”, evident până și în banalele elemente ale universului casnic, dar mai ales în elementele naturii, la fel de ocrotitoare la rândul său, căci el apare în „umbra ușii de la sobă” sau în cea a „firelor de iarbă/și-n clipocitul apei din cișmea”, fiind prezent permanent, când „se transformă noaptea într-o stea” și „vine lângă noi în clipa grea”(„Avem un înger”). Sentimentul atât de puternic îi umple viața și inima, paralelismul sintactic (procedeu artistic foarte îndrăgit de poet) „atât îmi ești de dragă” din poezia cu același titlu reliefează trăinicia și profunzimea stărilor afective trăite sub semnul teluricului și al cosmicului, evidente fiind cuvintele din aria lexico-semantică a naturii (spicele de grâu, nopțile, florile, roua, zorii, salcâmii, izvorul) ori ale universului etnografic, surprinse, de asemenea, în aria lexico-semantică respectivă (brâu, prag, straie, odaie, cișmea).
Având în vedere felul în care și-a plăsmuit iubita-muză, la un moment dat, în mintea poetului apare credința că o cunoaște dintotdeauna: „Maxinne, încep să te cunosc,/Chiar dacă ești o plăsmuire/Te simt cum mă veghezi mereu,/Chiar dacă nu îmi dai de știre” („Încep să te cunosc”). De aceea, răpit de farmecul iubitei sale imaginare, sufletul eului liric este obsedat de stări de neliniște metafizică, de trăiri pe care nu le-a mai cunoscut străbătându-i „grădina gândurilor”, astfel că nehotărârea, dorul, spaima îl frământă puternic, dar îi rămâne speranța că persoana de care este înamorat până peste cap nu-l va uita nicicând: „Maxinne, de mâine te implor,/Să nu mă uiți unde te-ai duce” („De mâine”).
Există în literatura română tradiția ca dragostea să se manifeste plenar mai ales în mijlocul naturii care devine spațiul ocrotitor preferat de îndrăgostiți. Minunățiile luxuriante ale naturii îi creează eului liric bogate trăiri spirituale legate de iubita care își lasă sentimentele să zburde, iar împărtășirea dragostei înseamnă lumină, dorință, dor, dar, mai ales, speranță, toate însemnând viață: „Mi-ai dăruit din viața ta, o alta,/Fără porunci ca să găsească vină,/La zâmbete ai înjugat scântei/Și-ai primenit toți zorii din grădină” („Mi-ai dăruit”).
Aproape în toate poemele apar elementele naturii, poetul având o preferință aparte pentru anotimpuri, ca în „Aș vrea să vină iar”, poem în care iarna este reprezentată de „zăpezile dospite/[…]/tot alăptând în taină vifornițe pe brânci”, primăvara îl încântă cu „un liman de ghiocei” și „cu florile de tei în stele îngropate”, în timp ce „necumintea vară” se deosebește prin „arșița ei”, iar toamna aduce cu sine „regatul desfrunzit”. Dintre acestea, anotimpul îndrăgit este toamna, căci „are aripi mari, de înger/și privirea lui Iisus”, venirea ei, „pe aripile-i dalbe/unduind ca o mătasă/cu miresme de iubire”, fiind așteptată cu nerăbdare, „să ne-aducă-n dar sărutul/zămislit dintr-o lumină,/strop de mir dormind în taină,/pe gutuii din grădină” („Sărutul toamnei”).
De remarcat, dincolo de alte aspecte tematice ale poeziilor lui George Băicoianu, valorificarea într-un mod superior a metrului popular, semnificative fiind descântecul „Povestea peliniței”, acea plantă cu puteri miraculoase, simbol al durerii provocate de singurătate, dar și al puterii purificatoare a influenței răului în viața omului, fără a uita invocația-rugăciune către „mama-stelelor”, „Drumul dorului”, semnificând aspirația către absolut.
Deși se află la primul volum, George Băicoianu dovedește o maturitate artistică remarcabilă, un stil propriu, exprimând o viziune personală asupra trăirilor afective, fiind un poet pentru care dragostea înseamnă viață, iar cuvântul este dat omului binecuvântat cu harul liric pentru a-și împărtăși sentimentele, emoțiile și gândurile.


NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMN

Viena
Categorii
ActualitateCulturăPoezie
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole