De Radu Damian Nedescu
„Cum te simți în anul trei de facultate?”, mă întreabă o voce imaginară. Încet, înainte să adorm, răspund: Îmi place să fiu student, să explorez noi teritorii conceptuale. Există tensiuni, când se apropie examenele sau se adună mai multe teme pe cap. Privit de pe vârf montan, tensiunile sunt o parte omogenă din palpitanta și fascinanta existență studențească. Privit prin ochii actorului, secvență cu secvență, fiecare activitate are obstacolele ei. Sunt prea absorbit în imediat, în ce am de făcut, cu cine mă văd, ca să conștientizez că „sunt în Belgia”.
Leuven este un orășel universitar mic și similar cu Cambridge, nu departe de Brussels. Uneori, la început de vacanțe, mă plimb prin orășel și îi remarc frumusețea. Nu știu olandeză și mă amuz când vânzătorii de la supermarket nu știu engleză (ipocrit din partea mea). Tot ce știu despre Belgieni este că au inventat cartofii prăjiți, au colonizat Congo, că sunt împărțiți în partea de nord, flamandă, și partea de sud, valonă. Cele două părți nu se înțeleg prea bine. Facultățile universității KU Leuven sunt împrăștiate prin tot orașul, ceea ce e plăcut, căci ai o varietate de clădiri.
Facultatea de filosofie este la zece minute de apartamentul în care sălășluiesc. Deși facem toate orele online, din cauza pandemiei covid, putem merge la bibliotecile fiecărei facultăți pentru a consulta cărți. Pe durata șederii purtăm mască, avem dispensere de săpun peste tot. În fiecare zi merg la bibliotecă să văd orele online, să citesc sau să scriu un eseu. Ce se învață la filosofie?
Care este stilul de viață al unui filosof? Ascultăm profi explicând diferite concepte sau expunând ideile altora, citim articole sau fragmente din cărți pe care le discutăm în seminare, scriem lucrări în care avem de susținut argumentat o teză la alegere (însă legată de conținutul cursului). Filosofia academică nu înseamnă să visezi cu ochii deschiși la anumite idei pompoase și să le arunci pe hârtie. Este firesc ca un eseu să fie despre: cum răspunzi la argumentele lui Y, nu doar o înșiruire pur personală despre X. Elocvența în scris, argumentația logică, capacitatea de analiză, acestea sunt abilitățile urmărite de profesori.
Nu am multe ore semestrul ăsta, din fericire, căci oricum am de scris la licență. Scriu despre relația dintre dialog, valoarea adevărului, și post-adevăr. Filosoful împotriva căruia argumentez face parte din tradiția „Analitică”. În lini mari, „Analiticii” se bazează pe logică și își propun ca filosofia să fie ca știința. Antonimul „analiticilor”, tradiția „continentală”, se bazează pe analiză istorică, descrierea subiectivă a trăirilor și poate fi comparată cu arta.
Teza licenței mele este că: nevoia de a ne rezolva disputele în contradictoriu, prin ajungerea la o concluzie, nu arată că valorăm implicit și intrinsec adevărul. Primele cuvinte curg cel mai anevoios, dar îndată ce mecanismul creativ este încărcat, paiele se adună și turnul se înalță. Nu am de alergat gâfâind, cu lucrarea în mână, căci o am de dat la sfârșitul lui Mai. În unele seri, adesea după ora opt, mă uit la anime-uri. Mi-ar lua un întreg alt articol pentru a explica relația dintre mine și anime-uri.
Anime-urile sunt altceva decât „cartoons”. Anime-urile sunt adresate unei audiențe de diferite vârste și preferințe. Unele sunt comedie și atât, altele arată viața de liceu a unor copiii, unele sunt despre gătit, sport etc., altele sunt „psihologice”, fantastice. Consum atât din cele cu mesaj sau valoare stilistică, cât și din cele menite doar amuzamentului după servici. Anime înseamnă animație japoneză în general. Din acest motiv, unii susțin că animația în același stil care nu este produsă în Japonia nu este anime. Dacă este corect ce susțin, nu știu.
Anumite adevăruri nu pot fi exprimate precis, logic, ordonat, dar asta nu înseamnă că nu au valoare. Linia dintre conținut poetic și beție lingvistică este fină. Nu mă situez undeva determinat pe axa continental-analitic. Sunt centrist, cum s-ar zice. Oare?
