Student în Belgia – Monty Python: Cântecul Galaxiei
de Radu Nedescu
Razele străbat, din negru apar puncte albe. Sori radiază în jurul unor bulbi de lumină, iar majoritatea ființelor din jurul acestora nu au habar de propria micime. Vidul, simplitate cosmică, sublim, ne miră mai mult decât orice poem, nu există nimic mai irațional ca neantul. Filosoful presocratic, Parmenide, spune că „nimicul” este o imposibilitate logică. Horror vacui, frica de vid, a devenit moto de partid în perioada medievală și modernă (secolul al XVII și XVIII). Pluralitatea și mișcarea, pentru Parmenide, sunt iluzii, căci „nimicul” este o imposibilitate. Pur rațional, nimicul și schimbarea sunt inepții, însă lumea este și absurdă, iar mintea umană este doar o cutie… „think outside the box”.
Un iubitor de înțelepciune, pe lângă sclipire, mai are nevoie de experimentare, noroc, îndoială, plasticitate. Umanitatea a aflat din pură întâmplare ce face „căluțul de mare” din sistemul limbic. Pacientul H.M., în urma unei operații pe creier, rămas fără hipocamp, n-a mai putut forma amintiri noi. Astfel, s-a aflat funcția hipocampului. Sărmanul H.M., pierdut într-un prezent nesfârșit, asta este o altă formă de neant. Nici nu îmi pot imagina cum a trăit așa; e prea bizar. Neantul ne este prieten sau dușman, depinzând de context. Ce e logica, mai mult decât în toiag?
Logica ne este de ajutor, însă nu totul cade sub umbrela raționalului. Lumea este atât simplă cât și complexă, conține atât ordine, cât și haos. Îndată ce credem cu tărie că mintea înțelege lumea, nu mai vedem ce-i în jur, ci doar cum interpretăm noi realitatea. Percepția, contactul nostru cu lumea, are oricum o componentă subiectivă, iar a o ignora înseamnă a respinge fructul înțelepciuni sau cunoașterii venite din îndoială.
Hai că o dau în poalele lui Pyrrho. Pyrrhonism, școala filosofului grec Pyrrho, a născut scepticismul, iar moașa iscusită a fost Socrate. Socrates a murit în 399 î.Hr., iar Pyrrho în 270 î.Hr… cum zice și micul prinț, ai nevoie de o minciună pentru a zice o glumă bună. Pe un plan metaforic, idealist, „Socrate l-a născut pe Pyrrho” este de-a pururi adevărat. Poți să te raportezi la îndoială ca la o furtună sau ca la un râu limpede prin care vezi fluxul peștilor înotând. Pentru Pyrrho, prin a te elibera de închisoarea propriilor convingeri, prin a nu afirma ceva despre realitatea absolută, atingi ataraxia (liniște sufletească).
Ce gogoși mai vând și eu aici? Ataraxie, calea de mijloc, nimic în exces… astea au devenit lozinci de partid filosofic. Nu neg aceste concepte, poți extrage din ele observații reale, venite dintr-un foc lăuntric, dar obsesia lor a devenit o psihoză colectivă, o tumoare ce devorează organismul pe care încearcă să îl salveze. Omul a pus ordinea pe un piedestal, ignorând haosul din această lume. Trăim la marginea haosului, atât aruncați în marea îndoielii cât și în cerul credinței. Ambele ne cară la liman, dacă există așa ceva. În orice caz: uită-te la partea luminată a vieții și a morții, înainte să-ți dai respirația finală.
Certitudinea este inima psihozei, avântul cu care ne atașăm de halucinațiile convingerilor este tumora. Pierduți într-un punct minuscul dintr-o galaxie, printre miliarde de galaxii, găuri negre și nebuloase, poate și multiversuri, întindem mâna către soare cu speranța a „ceva”.
