Student în Belgia: Oscilația în circulație

I Ies din pat, mă îndrept spre laptop, pun muzică. Azi, 9 februarie (București), începe un nou semestru la Leuven. La prânz, mă duce tata la aeroport. Devin entuziasmat,...
Viena

I

Ies din pat, mă îndrept spre laptop, pun muzică. Azi, 9 februarie (București), începe un nou semestru la Leuven. La prânz, mă duce tata la aeroport. Devin entuziasmat, am așteptări de la noul an plus că îmi place să merg cu avionul. Îmi iau la revedere de la familie, mai schimb două vorbe cu tata, in masina, pe drumul spre aeroport. Intru in terminal. După ce trec de ritualul de verificare, mă așez în fața porții. În scurt timp mă urc în vulturul de metal și îmi caut locul.

            Sar peste clipele în care aștept timpul să treacă, să ajung în Leuven, să lase loc mie și bagajului meu să intre în garsonieră – cea în care locuiesc pe perioada facultății. Cei patru pereți, bucătăria echilibrată, biroul gri ce ține în mâini cărți, geamul ce dă spre o terasă interioară interzisă, se uită la mine.

            Mă simt ca în picătura din „Zenobia” de Gelu Naum, obiectele respiră în locul meu. Fac cezariană bagajului și scot ‚numai știu ce’ de mâncare, apoi scot hainele și le pun în dulap. Bag bagajul sub pat și sorb, din reflex, un pahar cu apă. „Din seara asta voi dormi pe Tiensestraat 272, la cateva minute de facultate, liber să învăț și să stau cu mine”. Pe canapea, mă apuc de citit „Uciderea Comandorului” de Haruki Murakami. Îmi trezește imaginația.

            O nouă zi, aceeași rutină. Mă trezesc dis de dimineata, pe la 6, mă apuc imediat de învățat. Pe la zece jumate plec de acasă, la unsprezece ajung la Alma 2, una dintre cele trei cantine ale universității KU Leuven. Dupa ce îmi termin micul dejun, mă duc la cursuri. Dacă nu am, adesea, merg la barul studenților internaționali. Barul este un dreptunghi cu geamuri largi și scaune colorate, de unde îți poți lua aproape gratis cafea. Este asa, aerisit si cosmopolit, cu zeci de studenti din toate colturile lumii care-i trec pragul zilnic. 

            Acum, mă gândesc, vreți să intrați în pielea mea de filosof, să aflați ce învăț la „Institute Superior de la Philosophie” (ăsta-i numele facultății în franceză. În flamandă e prescurtat HIW). Fac filosofia științei, filosofie antică, filosofie politică, fenomenologie. Ca opționale mi-am ales psihologia, etica afacerilor și budismul. Îmi place filosofia științei și fenomenologia cel mai mult, pe locul trei fiind psihologia. Învăț la cursuri cu drag, dar mai e până când se sedimentează informația.

            Lucrurile merg bine, trece prima săptămână, din semestru, și mă duc vineri la „Study Lab” să cer sfaturile despre cum să învăț mai bine. „Study Lab” este un loc unde poți avea o ședință individuală pentru a îți pune întrebările legate de succesul academic. În afară de a îi cere sfaturi, îi spun că îmi doresc să fac un eveniment legat de autism. E încântată. Ea este ombud. Adică se ocupă de tot ceea ce înseamnă servicii speciale pentru cei cu dizabilități. Îmi recomandă să vorbesc cu NFK să îl organizeze (ghilda studenților de filosofie). În ziua aia dau din întâmplare fix de omul potrivit din NFK… peste două săptămâni țin „Autism, Synchronicity and a Drink”. Pun filosofia și autismul împreună, definind autism ca pe un alt fel de a fi om.

            Între opt și zece seara, în HIW, la parter, țin o mini-prezentare despre autism plus sesiune de întrebări și răspunsuri. Autismul este o tulburare de dezvoltare caracterizată prin tipare fixe, repetitivitate, stângăcie în socializare, hipersensivitate senzorială. Sunt douăzeci de oameni. Le accentuez importanța teoriei minții, adică a știi se te pui în locul celuilalt. Asta este valabil atât pentru cei cu autism cât și pentru ceilalți, neurotipicii.

            Fac alt salt cuantic și trec direct la luna Martie, pe 15, când m-am întors în România. Facultatea s-a mutat online, țările încep să își închidă granițele din cauza corona-virusului. Nu știu cât vor fi granițele închise, deci mai bine stau izolat în țară decât singur în garsonieră. În aeroport primesc o fișa și recomandarea să stau izolat două săptămâni, de când intru în țară. Întrucât nu există vaccin și se răspândește foarte ușor, lumea are de stat în casă. Eu mă conformez. 

II

            La începutul anului, înainte de toată nebunia asta cu corona-virus, am fost în Marea Britanie să o văd pe Miruna, o colegă de gimnaziu, și pe Antonie, ce studiază filosofie și fizică la Oxford. Miruna studiază animație și artă grafică la Bournemouth. Amândoi sunt undergraduate în anul doi. Am stat cinci zile. In primele și ultimele două am dormit la fratele meu, în Londra. În rest, am dormit în garsoniera lui Antonie.

            Luând trenul din Brussels, ajung în două ore în Londra, traversând oceanul printr-un tub, zici că ar fi un burlan. Cobor în gara Saint Pancras, iar apoi iau metroul și trenul până la Clapham Junction.

            Fratele meu, Andi, stă fix în fața stației de tren. La cât de mare e Londra, este important să stai lângă mijloace de transport în comun. Intru în apartament, mă descalț și o îmbrățișez pe clona mea cu cinci ani mai mare, care lucrează la Google. Îmi las geanta, singurul bagaj, lângă canapea, și intrăm în bucătărie. Sub televizor, în living, sunt multe cărți, de la Mircea Eliade „Sacru și Profan” până la Robert Sapolsky, William Blake, „The Society of The Spectacle”. Amândoi avem ochelari și pasiunea lecturii. Clișeic, nu? După o seară de făcut muzică și filosofat, mă culc pe canapea.

            Următoarea zi, la 7 a.m., ies pe ușă pentru a lua autobuzul spre Bournemouth de la Victoria Coach Station. Lângă stația de autobuz e un fast food și îmi iau un Subway. Simțeam nevoia unui sendviș vegetarian cu sos de Barbecue. În două ore ajung în Bournemouth. Când cobor, îmi iau rapid o cafea și mă pregatesc să o aștept pe Miruna.  Dar ea apare îndată. Are părul scurt, șaten, și hanorac de rapper. Ne îmbrățișăm (salutăm) și o urmez căci sunt pe teritoriu străin. Aici facultatea respiră pentru ea. Și ea pentru facultate. Parcă pentru a verifica acest fapt, mi-a arătat sălile în care se face animație, barul lor, cantina. Totul centralizat, nu împrăștiat prin oraș ca în Leuven.

            Plouă, deci stăm în bar și …discutam despre câte în lună și în stele. Nu ne-am văzut de câțiva ani așa ca avem despre ce. Mai încolo ieșim puțin spre a îmi lua, la sugestia ei, un animal de pluș îmbibat cu aromă de căpșuni. E fascinată de aceste creaturi. Nici nu știu când a trecut timpul. A părut ireal, după cinci ani de tăcere să ne întâlnim așa si să depănăm amintiri. În mijlocul conversației, aproape de niciunde, m-a întrebat „de ce ți-ai luat din timp pentru mine?”. Era emoționată, entuziasmată. I-am răspuns ca „mi-am dorit să nu irosesc o prietenie”. N-a ținut legătura decât cu câțiva de la Mark Twain (școală pe care am terminat-o amândoi). Majoritatea au rămas în România, deși au dat examen IB (International Bacalaureat, care le permite să meargă la orice universitate din lume.) O dezamăgește chestia asta, nu înțelege. Consideră că cei mai mulți și-au irosit  efortul depus.

            Când termină facultatea vrea să lucreze pentru Disney. Filosofia ei de viață: fii responsabil, pus pe muncă, onest. Și-a făcut destui prieteni aici, însă o parte din ei au plecat între timp. Îi sunt alături, atât conștient cât și inconștient.

            Mâine mă trezesc la prânz, căci Antonie, , termină laboratorul la șase. La patru intru în Oxford Tube, un double-decker ieftin (autobuz cu 2 etaje), dar cu wifi. Peste câteva ore cobor și intru într-o cafenea Paul, îmi iau un croasant, așteptându-mi prietenul. În scurt timp apare și Antonie. E slab, cu părul scurt și ochelari, are alură de Max Stirner (un filosof existențialist german).

            Înainte să mergem la o comedie despre Rasputin, un mistic rus cu influență politică, jucată de studenți, am intrat în pâine. Am discutat despre religie, filosofie și psihologie. Ne bine dispun conversațiile adânci. În următoarea zi, mi-a făcut un tur al facultăților și am intrat în muzeul de artă. Mi-a arătat sălile goale de curs și spre surprinderea mea scaunele lor nu au suport pentru laptop, ca în Leuven. Aparent, cei de la Oxford au uitat să rămână în pas cu tehnologia. Mă miră puțin acest fapt. (El este Max Stirner:                      )

            Pe seară mă întorc în Londra, iar după încă o zi mă întorc la rutina zilnică, la Alma, HIW și Pangea. M-am distrat uneori cu colegii, când am avut chef.

Radu Damian Nedescu

Viena
Categorii
BelgiaSens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole