V-ați întrebat vreodată câtă iubire încape în sufletele unor oameni care se iubesc enorm? V-ați întrebat câtă iubire poate adăposti o căsuță de la țară locuită de un bărbat și o femeie, care trăiesc datorită sentimentelor pe care le au unul față de celălalt și care cred cu tărie că își sunt unul altuia speranță de viață. Soții Holtei cred în puterea nestăvilită a împlinirii prin iubire și se folosesc zilnic de forța sentimentelor de dragoste și afecțiune pentru a-și depăși dizabilitatea. Pentru Adriana Holtei în mod special, atașamentul față de Nicu a fost un adevărat colac de salvare de care s-a agățat atunci când încerca să iasă din capcanele unei depresii puternice, provocată de efectele bolii de care suferea. Născută în 8 iulie 1979, Adriana a fost diagnosticată cu distrofie musculară la vârsta de 11 ani. Aflarea diagnosticului și a consecințelor ireversibile ale distrofiei musculare, au avut un efect negativ asupra copilei de atunci care, terminând 8 clase, a considerat că este inutil să facă liceul și a încetat să mai iasă în lume. Retrasă în oaza de siguranță și confort a căminului părintesc, singurele pasiuni ale ei erau desenul și corespondența. Încă din perioada adolescenței a prins gust pentru exprimarea prin intermediul epistolelor, ajungând să îl cunoască prin intermediul corespondenței pe scriitorul, publicistul și producătorul de film Mircea Sântimbreanu.
Nicu Holtei, personajul masculin al poveștii de dragoste, pe care doresc să o împărtășesc cititorilor, este originar din Râmnicu Sărat, și până în anul 1993, când starea lui de sănătate s-a agravat dramatic, a fost croitor și a lucrat la o cooperativă meșteșugărească. Viața Adrianei dar și a lui Nicu și-ar fi urmat cursul firesc, monoton dacă nu s-ar fi întâlnit în anul 2001, la Vâlcele, amândoi fiind internați la spitalul de recuperare din această localitate. În acest an important pentru destinele lor, cei doi protagoniști au devenit personajele unei remarcabile povești de dragoste. De la debut și până la momentul actual, relația lor de cuplu ar fi fost una obișnuită, dacă nu ar suferi amândoi de distrofie musculară și dacă nu ar fi nevoiți să se deplaseze cu ajutorul scaunelor rulante. În plus, viața lor ar fi fost una obișnuită, sau poate una extrem de tristă, dacă nu s-ar fi întâlnit, dacă nu s-ar fi îndrăgostit unul de celălalt și dacă nu ar fi avut curajul să își unească, cu orice preț, destinele formând o familie puternică și fericită.
O dragoste născută într-un salon de spital
Primele pagini ale relației lor au fost scrise de Adriana Holtei, care recunoaște cu mândrie că ea este cea care a realizat primul pas, atunci când a decis să facă tot posibilul pentru a fi remarcată de Nicu “un bărbat calm, cu ochi verzi superbi, cu o voce liniștitoare”. Bruneta venită la tratament a fost atrasă imediat de atitudinea luminoasă a lui Nicu, pe care l-a cunoscut la Spitalul din Vâlcele, instituție medicală destinată recuperării pacienților cu distrofie musculară. Totul a început cu 17 ani în urmă, când tânăra îndrăzneață a pus ochii pe Nicu și nu s‑a lăsat până nu a fost remarcată de el.
Cu ochii mari frumoși, cu părul negru ca abanosul și atitudinea încrezătoare, Adriana ar fi atras atenția oricărui bărbat. Dar l-a preferat pe Nicu și a fost extrem de încântată când, într-o binecuvântată zi de mai, închinată Sfinților Constantin și Elena, a primit de la Nicu prima garoafă, în dar. Seria cadourilor oferite de noul prieten nu s-a oprit. A urmat un trandafir roșu, ca în cele din urmă, Nicu să-i dăruiască zeci de buchete de zile și seri parfumate, ore nenumărate în care stăteau de vorbă, se priveau, sau pur și simplu se țineau de mână, într-un salon de spital. “Vorbeam ore în șir, ne întâlneam o dată la șase luni, la spital și eram tot timpul împreună” își amintește cu nostalgie, actuala doamnă Holtei. De câte ori are ocazia ea povește cu entuziasm despre zilele petrecute la spital în compania lui Nicu și îi face o deosebită plăcere să rememoreze și să povestească despre momentele de răsfăț pe care le-a trăit în minuscula cameră de spital când, fiind în fotoliul rulant, Nicu venea lângă patul ei din spital și îi îngăduia să se apropie de el, să îl simtă, să se ascundă în privirea lui. “Îmi plăcea să ne ținem de mână. Eu stăteam în pat cu picioarele întinse pe genunchii lui, mă apropiam și îmi lipeam capul de umărul lui. Atunci, ca și acum îmi plăcea mirosul lui” – rememorează cu entuziasm și recunoaște cu gingășie Adriana.
Iubirea a dospit prin intermediul corespondenței
Cum este și firesc, în cazul unor persoane – care se iubesc dar care se văd pentru scurt timp și sunt nevoiți să se despartă periodic – corespondența a luat locul dialogurilor nemijlocite, sentimentele exprimate în scris au substituit dezmierdările și gesturile de tandrețe neocolite, iar planurile legate de viitoarele întâlniri au luat locul emoțiilor spontan împărtășite.
Adriana, mai ales, avea, și are încă, o pasiune specială pentru scris și își petrecea timpul compunând pentru Nicu scrisori lungi, pasionale și romantice, sincere și delicate prin care își exprima admirația față de calitățile bărbatului iubit. Nicu Holtei, la rândul său, era convins, chiar și după cinci ani de căsnicie, că: “cea mai frumoasă calitate a Adrianei, printre multe altele, este sinceritatea. Fiind din zodia Rac, soția mea este o familistă devotată, o persoană altruistă, care nu lasă pe nimeni la greu. Sunt un norocos că o am parteneră de viață.”
Relația lor nu a urmat însă cursul firesc al oricărei relații dintre doi oameni care se iubesc. Cu delicatețe și sinceritate, Nicu Holtei a recunoscut că povestea lor de dragoste a fost rodul unor frământări și îndoieli, a fost rezultatul unor suișuri și coborâșuri, determinate, în primul rând, de faptul că, suferind de distrofie musculară, amândoi aveau nevoie de multă voință, de sentimente trainice și de un solid echilibru sufletesc, atât de necesar pentru a construi o viață de familie tihnită și fericită.
Dorința de a forma o familie a fost rodul unui curaj nebun
Pe firul conversațiilor și întâlnirilor din spital, pe firul unei neobosite corespondențe, prietenia dintre Adriana și Nicu s-a transformat treptat într-o afecțiune solidă, pasională, care le-a salvat viața, i-a împlinit și le-a strecurat în suflet speranța că împreună vor reuși să depășească obstacolele ridicate de boala nemiloasă și de prejudecățile celor din jur. Din nefericire dorința lor de a se căsători nu a fost privită într-o manieră pozitivă, nici de prieteni, nici de familiile celor doi îndrăgostiți. În această situație, cei doi îndrăgostiți au apelat la o soluție radicală. Au fugit împreună. Mai exact Adriana a fugit de acasă, s-a mutat la Nicu, a ajuns din Județul Covasna până în Prahova, nu oricum și nu în mod obișnuit, ci cu o ambulanță, iar de atunci nu s-a mai despărțit de el.
Contrar voinței părintești, Adriana și Nicu au organizat căsătoria civilă în august 2006, iar după aproape un an, în data de 8 iulie, de ziua Adrianei, și-au unit destinele în fața lui Dumnezeu. Adriana nu a purtat rochie de mireasă, iar la nunta lor au participat doar câțiva prieteni. Cu toate acestea, s‑a simțit cea mai fericită mireasă din lume. Fericirea ei a atins cote maxime, când cu ajutorul nesperat al unui “sponsor binevoitor”, familia Holtei a reușit să își construască o căsuță de vis, adaptată nevoilor persoanelor care folosesc fotoliul rulant, o căsuță formată doar din două camera, dar în care încăpea fericirea din lumea întreagă. “Ce putea fi mai frumos?”- spune Adriana. “Aveam totul adaptat. În casă
Nicu Holtei
nu erau praguri și aveam o rampă pănă la drum. Eram amândoi, aveam tot ce ne doream”. Totul părea aproape perfect. Erau fericiți în “palatul lor” din Conduratu. Se descurcau cum puteau, aveau grijă de gospodărie, se ajutau reciproc și erau tare mândri unul de altul. După ce a primit un scooter electric adaptat persoanelor cu nevoi speciale, Nicu și-a luat sarcina de a face cumpărăturile fiind, după cum îl alinta soția “harnic ca o furnicuță”. Apoi, un moment important în viața lor s-a produs după cinci ani de căsnicie, când cei doi parteneri au luat hotărârea să-și vândă casa și să se mute în Cilieni, unde locuiau părinții Adrianei, sperând că viața lor va deveni mai ușoară și mai simplă.
Familia a devenit averea lor cea mai de preț
După un episod dramatic, în care atât Adriana cât și Nicu s-au îmbolnăvit în mod inexplicabil și erau să își piardă viețile, familia Holtei se reîntoarce în casa părintească a Adrienei, la Cilieni, în județul Olt, reintegrându-se într-o familie numeroasă: “trăim în aceiași casă cu mama, tata, o soră care are 2 copii, un frate care este cu soția și cu copilul lor. Zece suflete în total“- îmi spune d-na Adriana. Spre deosebire de zilele liniștite petrecute în căsuța lor din Conduratu, Adriana și Nicu Holtei au uitat definitiv ce este singurătatea. Ei nu mai simt lipsa prietenilor fiindcă nepoții sunt mereu în preajmă: se joacă împreună cu ei, fac teme și tot felul de alte activități specifice copilăriei.
Nu au averi, nu au trecut prin școli înalte, cu toate acestea eroii mei au o neprețuită comoară: iubirea. Faptul că sunt mereu împreună și faptul că în 17 ani de când se cunosc nu au fost despărțiți decât două săptâmâni, când Adriana a fost operată, i-a ajutat să meargă mai departe. Ei au reușit să transforme înfrângerile în mici victorii, luptându-se, astfel cu tentaculele bolii, cu mentalitățile celor din jur, au luptat pentru familia lor și au dizolvat într-o manieră simplă și firească, clipele de depresie și disperare transformându-le într-un fluviu de gingașe speranțe și momente de reală fericire.
În mod cert, nici Adriana și nici Nicu, nu dețin rețeta căsniciei perfecte. Dar, atunci când partenerii de viață reușesc să se sprijine unul pe altul și pun pe primul loc interesul comun, trăinicia vieții de familie este asigurată, fiindcă, după cum crede doamna Holtei, “atâta timp cât Nicu al meu este cel mai important om din viața mea și eu din a lui, amândoi suntem pe primul loc”. Cu același entuziasm ca și al soției sale, dl. Nicu recunoaște că în ciuda problemelor de sănătate și al tuturor impedimentelor care le-au stat în cale, ar lua-o oricând de la capăt.
Cei doi soți își privesc viitorul cu optimism, iar povestea lor de iubire poate fi un exemplu pozitiv pentru toți partenerii care decid să lupte împreună pentru dragostea lor. Având încredere în sentimentele ce îi unesc, contând pe sprijinul familiei, au învățat, și învață, zi de zi, să fie responsabili pentru propria lor fericire
Liliana Moldovan
