Trei prieteni nedespărţiţi nici în moarte

În scurgerea imperturbabilă a Timpului, anul 2019 începe să-şi cam facă bagajele pentru încheierea definitivă a călătoriei sale pe Planeta Albastră, îngrămădind în ele ajunsuri şi neajunsuri ale fiecăreia...
Viena

În scurgerea imperturbabilă a Timpului, anul 2019 începe să-şi cam facă bagajele pentru încheierea definitivă a călătoriei sale pe Planeta Albastră, îngrămădind în ele ajunsuri şi neajunsuri ale fiecăreia dintre cele 365 de zile trăitoare, însă, milostiv, ca şi precedenţii săi “fraţi calendaristici”, ne lasă ca “dar de suflet” perpetuu clopoţeii copiilor din mahalaua ieşeană a Ţicăului, care n-au mai sunat zglobiu la fereastra bojdeucii lui “moş Ionică”, acompaniindu-le nevinovata lor urătură, vestitoare  de“mâine anul se-nnoieşte”, aşa cum obişnuiau ani de-a rându-l să i-o spună la trecerea dintre ani. Nici el n-a mai ieşit să-i “omenească” cu plăcinte, mere şi nuci,aşa cum îi plăcea s-o facă dintotdeauna.A ieşit doar Tinca Vartic spunându-le cu durere că… “moş Ionică a lor nu mai este.”  Flacăra lumânării ce pâlpâia în fereastra bojdeucii îi întărea spusele grele. Era ultima seară a anului fatidic 1889; anul în care Domnul i-a chemat pe rând la El, nedespărţindu-i nici în moarte, pe cei trei prieteni, aşa cum erau legaţi şi în viaţă: Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă, că despre ei şi prietenia lor este vorba în cele ce urmează.

Se împlinesc, iată, 130 de ani de atunci, de la acel 31 decembrie 1889, de când Ion Creangă i-a urmat în moarte pe nedespărţiţii săi prieteni, “fratele” Mihai Eminescu şi “sărmana” Veronica Micle, fără de care n-ar mai fi  putut să trăiască.

Despre prietenia celor trei “corifei” literaţi s-a tot scris şi se va mai scrie şi de aici încolo, fiind considerată, fără tăgadă, cea mai expresivă din literatura română. Fie că ating parţial doar “secvenţe” ale prieteniei dintre Eminescu şi Creangă, fie că abordează doar “crâmpeie” ale iubirii pătimaşe dintre “Emin” şi “dulcea Veronică”, exegeţii vieţilor şi creaţiilor literare ale acestora (şi nu numai ei!) au văzut în împreunata legătură a trăirii lor pământene o “Trinitate a iubirii şi prieteniei”, devenită după moartea lor o “constelaţie” veşnică şistrălucitoare pe bolta luminoasă a întregului neam românesc şi (de ce nu?) pe cerul înalt al culturii universale.

Numitorul comun al prieteniei “celor trei” este fără niciun dubiu oraşul Iaşi, urbea cultural junimistă, acolo unde, începând cu luna noiembrie a anului 1874 şi până la 1 octombrie 1877, când Poetul a părăsit “dulcele Târg” în favoarea Bucureştilor, prietenia celor “trei iezi cucuieţi” (vorba hâtrului Ion Creangă) avea să prindă rădăcini puternice, să crească viguros şi să înflorească în toată splendoarea ei minunată.

După doi ani de la momentul fericit al primei cunoştinţe (ca student la Viena) cu Veronica Micle, “o doamnă de aceeaşi vârstă cu el, cu păr bălai bogat şi ochi albaştri, căsătorită de 8 ani cu Ştefan Micle, rectorul Universităţii ieşene”, de care s-a îndrăgostit “la prima vedere”, în toamna lui 1874Mihai Eminescu răspunde pozitiv chemării junimiste şi vine la Iaşi, mânat aici şi de dorinţa revederii “îngerului blond”. Reluarea legăturii lor s-a făcut în mod “epistolic – protocolar”, ca apoi, în urma frecventării seratelor literare ale Veronicăi, ale altor numeroase manifestări culturale ieşene, „a început între cei doi o poveste tumultoasă de dragoste, care avea să continue, cu toate meandrele ei până la sfârşitul vieţii” , confirmată şi de George Călinescu în ampla sa lucrare monografică „Viaţa lui Mihai Eminescu”.

Împlinirea acestei „tainice şi pătimaşe iubiri” este destăinuită de poetul însuşi: „Ziua de 4/16 Febr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea.”  Dar, aidoma scrierii biblice a Vechiului Testament, în urma răuvoitoarelor clevetiri mediatice ale protipendadei vremii şi a nelipsitelor bârfe academice despre ispita „fructului oprit”, Mihai Eminescu a fost „izgonit” în cele din urmă, în toamna lui 1877, din „Edenul ieşean”, spre disperarea „scumpei sale Veronicuţe” şi dezolarea prietenului său „Ionică” , rămas de pripas la bojdeuca lui din Ţicău.

Prietenia dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă, consemnată în Istoria literaturii, a început în iulie 1875, mai întâi, la o conferinţă cu învăţătorii, urmată apoi de „o inspecţie la clasă” la Şcoala din Păcurari, unde Eminescu, în calitate de revizor şcolar, îi remarcă „institutorului Ion Creangă modul fericit în care ştia să predea lecţiile copiilor.” De aici mai departe între ei s-a înfiripat o trainică prietenie, care avea să uimească prin stranietatea celor două firi diametral opuse: Eminescu, „fire romantică şi visătoare, introvertită, melancolică şi însingurată”, iar Creangă, „fire jovială, extrovertită, mereu zâmbitoare şi glumeaţă, gata oricând să-ţi spună o snoavă, o vorbă de duh”. Diferiţi şi în cultură, la Eminescu fiind una vastă, cunoscătoare a filozofiei şi limbilor străine, la Creangă fiind una restrânsă, atâta cât a primit-o la şcolile de la Humuleşti, Broşteni, Tg. Neamţ, la Şcoala de Catiheţi de la Fălticeni şi la Seminarul de la Socola, apropierea strânsă dintre ei avea la bază o expresie pronunţată a inteligenţei, a agerimii minţii şi a harului inspirator al vorbirii populare, cum şi o perfectă comuniune de concepţii şi idei, care puneau mai presus de toate folclorul şi înţelepciunea populară. Influenţa acestei prietenii s-a văzut de îndată ce Eminescu, în toamna lui 1875, l-a introdus pe Creangă la Junimea, unde acesta a citit „Soacra cu trei nurori”, povestire publicată imediat în revista Junimii „Convorbiri literare”.  După cum scria şi A. Panu în „Amintiri de la Junimea”, de atunci „mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi intrau la Junimea, amândoi ieşeau de la Junimea.”

Prietenia lor „nedespărţitoare” cunoaşte o trăire intensă, după 3 iunie 1876, odată cu găzduirea lui Eminescu la bojdeucă, acolo unde a stat aproape o jumătate de an. Hălăduind împreună pe dealul Şorogarilor, pe la Aroneanu şi Sculeni, pe alte coclauri  de pe colinele ieşene ale Tătăraşilor, Cetăţuii şi Gălăţii, amândoi sporovăiau până la ore târzii din noapte în ceardacul din spatele bojdeucii, „fiind cei mai fericiţi oameni din lume”. Atunci, în acea perioadă fertilă, uneori, li se alătura în vorbirea lor însufleţitoare de la bojdeucă şi Veronica Micle, găsind aici un loc mai „ferit” pentru poezia iubirii. Iar, după cum afirmă şi scriitorul C-tin Parascan, „doctor” în Creangă şi custode al Bojdeucii ani îndelumgaţi: „aici şi atunci au fost scrise de Poet cele mai frumoase poeme şi poezii de dragoste închinate Veronicăi Micle, muza lui inspiratoare, iar Povestitorul abia prididea cu zor să-şi aşternă scrierile sale de duh pe teancuri de hârtie.”

În scurtă vreme, însă, la sfârşit de octombrie 1877, asupra „trioului prietenesc” s-a pogorât ca un trăsnet nenoroculplecării „precipitate” a lui Eminescu la Bucureşti, lăsându-i amărâţi şi pustiiţi sufleteşte pe cei doi dragi prieteni ai lui.

Iată ce-i scria Creangă „fratelui Mihai” în dec. 1877: ,,Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală. (…) Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat și părăsit de toți. (…) Vino, frate Mihai, vino , căci fără tine sunt străin“.  Dar, cu munca lui de „sisif” la redacţia ziarului „Timpul”, nu se vedea revenirea.

Legătura întreruptă cu Veronica a fost reluată mult mai târziu, dar imediat după decesul soţului ei, Şt. Micle (8 aug. 1879), atunci când „Eminul ei iubit” a văzut posibilitatea „oficializării” iubirii lor. La îndemnul lui vine la Bucureşti în sept. 1879 şi petrec împreună „o lună de miere”, după cum consemnează şi Ioan Slavici în „Amintiri”. Dar perspectiva sumbră a posibiliei pierderi a „pensiei de urmaş” a Veronicăi şi precaritatea situaţiei financiare a lui Eminescu pentru un trai comun fac imposibilă căsătoria visată şi cei doi îndrăgostiţi deprimaţi au păstrat de aici încolo iubirea lor printr-o corespondenţă plină de patetism şi desnădejde, aşa cum apare aceasta şi în volumul inedit, editat în 2000 de către prestigioasa editură ieşeană Polirom. Deprimarea Veronicăi a fost şi mai accentuată când, în 1883, la Iaşi, la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, apar primele semne ale bolii Poetului, care aveau să-i curme treptat şi creaţia şi viaţa. O ultimă încercare disperată de a-şi salva iubitul o face în 1888 când merge să-l vadă la Botoşani şi de acolo reuşeşte cu greu să-l ia de lângă sora lui Harieta şi să-l interneze la Bucureşti, la sanatoriul doctorului Şuţu. Mutându-se la Bucureşti pentru a-i alina suferinţa, la ultima ei vizită dinaintea morţii Poetului, Veronica răpusă de jale la vederea lui, compune ( în 20 de minute!) tulburătoarea poezie, Raze de lună: „Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună! /…/ Noi visam eternitate în durata unei clipe.”

Dar, „clipa cea repede / avea să se lepede ..” la ora 4 a dimineţii de 15 iunie 1889, aşa cum fusese anticipată de Poet în ultima sa poezie „Stelele-n cer”.  Mare păcat!

Consemnând înhumarea Poetului „sub un tei” din Cimitirul Bellu, presa vremii a înserat şi o notiţă: … „o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori de Nu mă uita”, concluzionând: „Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle.”

Şi chiar ea a fost! Înveşmântată în imensa-i durere, părăseşte Bucureştiul şi îşi caută leac de alinare la Mănăstirea Văratec. Suferinţa fiindu-i copleşită de pierderea „dragului ei Emin”, aici începe să fie stăpânită de gândul necurat al suicidului, pe care-l exprimă şi poetic, la 1 aug. 1889: „ O! Moarte vin de treci /…/ Mi-e dor de-un lung repaos…Să dorm, / Să dorm pe veci.” Şi, astfel, după ce a înghiţit voit „un flacon de arsenic”, fără să mai poată fi salvată, pe 4 august 1889, „la fix 50 de zile de la sfârşitul lui”, Veronica Micle pleacă în Veşnicie spre a-l întâlni şi a fi iarăşi împreună. A fost înhumată creştineşte în cimitirul Mănăstirii Văratec, alegându-se din ea „pulbere ţărână”, după cum i s-a încrustat şi pe placa de mormânt.

Revenind la Ion Creangă, însingurarea care-l măcina sufleteşte după plecarea „Bădiei Mihai” devine şi mai apăsătoare, iar la aflarea din presă a îmbolnăvirii Poetului face prima criză de epilepsie în şcoală, „chiar în faţa şcolarilor, care ţipau înspăimântaţi”. Aceste crize s-au iscat tot mai des, oricând şi oriunde şi s-au agravat îngrijorător după moartea dragului său prieten, despre care a luat cunoştinţă tot din ziare. Mărturiile strânse de biografii săi sunt unanime: „era văzut plângând ca un copil, îi pronunţa numele cu glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb îi citea poeziile cu glas tare şi adormea cu cartea sub cap.”  Boala şi durerea încercată aveau să atingă o culme tulburătoare de îndată ce i-a parvenit şi vestea morţii cumplite şi a Veronicăi, după cum a şi notat: „După câteva săptămâni aflu că la începutul lui august sărmana Veronica Micle, cea care venea uneori pe la bojdeucă, s-a sinucis.”  Era prea multă durere pentru sufletul său. De aici mai departe se lasă şi el stăpânit de gândul morţii prin care voia să-şi regăsească iubiţii săi prieteni. Şi-a împlinit acest gând morbid în ziua de 31 decembrie 1889, când, aşa după cum relatează fratele său Zahei (cu care avea o tutungerie pe Sărărie la vale): „într-o zi friguroasă din cale afară, scriitorul a ieşit după tutun şi întâlnind un prieten au trecut pe la brutăria Szzakmary, unde a înfulecat – la foc automat – câteva crafle calde cu dulceaţă, apoi pe la băcănia lui Şoituz, unde a băut câteva coniace şi a continuat, neînsoţit, să facă – o staţie – la Bolta Rece, ajungând într-un târziu la bojdeucă şi s-a trântit pe pat.”  

Înserându-se, înainte de sosirea copiilor din mahalaua Ţicăului la urat, Tinca Vartic l-a aflat fără suflare şi i-a aprins înfiorată o lumânare la căpătâi. Sufletul lui Nică a Petrei, humuleşteanul, luase  drumul Cerului, în căutarea bunilor şi nedespărţiţilor săi prieteni.

A fost înmormântat pe 2 ian. 1890 în cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Au trecut de atunci 130 de ani şi câţi vor mai trece în veacul de acum şi în toate veacurile care vor veni în cadenţarea infinită a Timpului, amintirea cei trei prieteni nedespărţiţi nici în moarte vor rămâne de-a pururi o strălucitoare Trinitate a culturii române şi universale, că nu se va putea vorbi vreodată de Mihai Eminescu – Omul total al Culturii Române – fără să i-o alăturăm pe Veronica Micle, muza lui inspiratoare şi nu se va vorbi nicicând de Ion Creangă – Marele Povestitor al Neamului – fără să nu fie pomenit Mihai Eminescu, prietenul care i-a înrâurit harul scriitoricesc.

Mihai Caba

Galerie foto:

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole