Uimitoarea poveste a singurului profesor cu surdocecitate din România – merge mai departe

  Interviu cu Prof. Viorel Micu   Domnul Viorel Micu este un om deosebit pe care prietenia cu profesorul Vasile Adamescu l-a transformat într-un înger păzitor fiindcă a devenit...
Viena

 

Viorel Micu

Interviu cu Prof. Viorel Micu

 

Domnul Viorel Micu este un om deosebit pe care prietenia cu profesorul Vasile Adamescu l-a transformat într-un înger păzitor fiindcă a devenit interpretul profesorului, i-a fost însoțitor, l-a ajutat să își publice și să își lanseze cărțile, l-a primit în familia sa și l-a însoțit la diferite congrese și evenimente, din țară și din străinătate.

Asemenea mentorului său, Viorel Micu a fost un copil extrem de curios care a reușit să îi surprindă de colegi și pe profesori printr-o nefirească dorință de a învăța și a cunoaște oameni și locuri noi. Născut într-o zi de septembrie în anul 1988, la Sibiu, Viorel Micu a urmat cursurile gimnaziale și liceale la Liceul pentru Deficienti de Vedere din Cluj-Napoca. La școala pentru deficienți de vedere, l-a cunoscut, cu 23 de ani în urmă, încă dinainte de-ai fi elev, pe Profesorul Vasile Adamescu, cu care a legat o strânsă prietenie.

Între anii 2007-2010, a urmat Facultatea de Psihologie și Știinte ale Educatiei,  Secția Psihopedagogie Specială. După 3 ani de la terminarea facultății, a terminat un curs de formator ca modelator-ceramică. Domeniile sale de interes au fost variate încă de pe vremea când era elev s-a preocupat de informatică, teatru și sport.

Timp de 8 ani a fost voluntar la fundația Mundia, unde coordona un program de redare a vederii copiilor și tinerilor cu probleme facilitând accesul lor gratuit la operații, consultații și ochelari, numărul tinerilor care au beneficiat de aceste facilități ajungând  1000 de subiecti.

Colaborează de mai bine de un deceniu cu Fundația Sense International România, care se ocupă de problemele surdocecitatii iar din 2019 este membru în consiliul director, al acestei organizații.

De-a lungul timpului, a fost implicat în diverse proiecte naționale și internaționale. Între 2013-2014,spre exemplu, a fost angajat într-un proiect european de încadrare a persoanelor vulnerabile și cu deficiențe în câmpul muncii.

Înzestrat cu talent sportiv, Viorel Micu practică Goalball-ul, ca sportiv de performanță, fiind vorba despre un sport pentru nevăzători, un fel de fotbal cu o minge cu clopoței. Este component la echipei Naționale de Goalball a României,  echipă cu care a ajuns de patru ori campion național, a câștigat Cupa României și s-a situat pe locul 9 la Campionatul European. Performanțele sportive ale lui Viorel Micu au fost remarcate de specialiștii din domeniul fotbalului pentru nevăzători și l-au situat în topul 25 al celor mai buni sportivi ai lumii la Goalball.

Dar marea pasiune a domnului Viorel Micu – care între timp și-a format o familie frumoasă și este tatăl unei fetițe adorabile- rămâne modelajul în lut. Obținând o diplomă atestată de Ministerul Muncii și al Educației din țara noastră, Viorel Micu a predat arta modelajului la peste 1100 de persoane continuând această activitate și în ziua de azi.

Profesorul Viorel Micu, iubește Clujul și ar dori să facă din el un oraș accesibilizat. De asemenea, fidel prietenului său de o viață, și-a propus să mențină vie amintirea omului care l-a inspirat, prin înființarea unei fundații și deschiderea unui muzeu cu numele “Vasile Adamescu”.

Viorel Micu și Vasile Adamescu

 

Liliana Moldovan (L.M.) : – “Toţi oamenii care m-au ajutat şi educat sunt îngerii mei păzitori” – spunea dl. Vasile Adamescu într-un interviu pe care l-am realizat pentru Agenţia de presă AŞII ROMÂNI, din Germania. Cu siguranţă, v-aţi numărat şi dvs. printre aceşti îngeri, mai ales că, în acelaşi interviu dl. Profesor menţiona că vă cunoştea de 23 de ani iar timp  de 12 ani aţi fost nedespărţiţi. Cum s‑a născut această prietenie neobişnuit de trainică şi de frumoasă şi care a fost secretul longevităţii ei?

Viorel Micu (V.M.) : – Încep prin a vă spune că îmi este foarte greu să vorbesc despre domnul Adamescu la trecut. El ne-a părăsit doar fizic, sunt convins de acest lucru. Îl simt foarte aproape de noi în continuare. Într-adevăr, dânsul purta o recunoștință deosebită tuturor acelora care l-au spirjinit iar cărțile sale sunt mereu dedicate cuiva. I‑a pomenit pe toți în paginile scrise, de la profesori, la femei de serviciu, de la bucătărese, la șoferi. Așa a fost o viață: curios și recunoscător. Noi ne-am cunoscut în 1995, când eu am venit la Cluj ca elev la școala unde profesa. Îl vedeam mereu pe holuri, îl salutam, dar nu primeam răspuns. Mă întrebam mereu de ce nu primesc răspuns, până într-o zi, când l‑am zărit în compania unei eleve mai mari care îi scria în palmă. M‑am apropiat curios și am întrebat‑o despre ce este vorba iar ea mi-a explicat totul. Am aflat atunci că domnul Adamescu este nevăzător surd și că poate comunica cu oricine prin scriere în plamă. M-a prezentat și pe mine și am făcut cunoștință. Am aflat că acest profesor deosebit, repara și cărțile tipărite pentru nevăzători, atunci când se rupeau. După ce am cugetat puțin, mi-am rupt abecedarul intenționat și am mers să mi-l repare. Așa am reușit să intru din nou în contact cu dânsul. Abia din clasa a doua, urma să-mi predea și mie diferite obiecte de studiu. De atunci am fost nedespărțiți. Colegii mei din clasă întâi și-au rupt și ei abecedarele doar ca să-l cunoască pe acest om, după ce le-am povestit cum am procedat.

An după an, relația noastră s-a consolidat. Am învățat foarte multe lucruri de la acest OM minunat, am avut mereu un sprijin în el, un confident, am primit o îmbrățișare când îmi era dor de părinții de la Sibiu. În fiecare sâmbătă și duminică, dl. Adamescu venea cu soția sa, Maria, și ne scotea la plimbare prin oraș. Am început să cunosc Clujul. Am făcut prima plimbare cu autobuzul, cu tramvaiul, am cutreierat prin toate colturile gării, am văzut primul foc de artificii. Totul a decurs de la sine. Domnul Adamescu știa să-și prețuiască prietenii și să îi aleagă. Simțea imediat cum este un om sau altul. Peste ani, am devenit adevărați prieteni dar nicioadată nu i-am putut spune pe nume, așa cum m-a rugat de multe ori și nici măcar nu îndrăzneam să vorbesc despre dânsul fără a folosi pronumele de politețe.  Așa am simțit că e bine.  A fost ceva deosebit și greu de explicat în cuvinte.

 

L.M. : – Ce responsabilităţi aveaţi în calitate de interpret şi ghid al profesorului?

V.M. : – În calitate de interpret nu am avut nimic obligatoriu de făcut. Nici nu am fost angajat sau renumerat în vreun fel. Noi eram ca o familie, exact ca o familie. Îl însoțeam peste tot, în deplasări prin țară sau străinătate, mă ocupam de organizarea evenimentelor, alegeam ce este mai bine pentru dânsul, discutam cu jurnaliștii și cădeam de comun acord cu cine să facem un interviu și cu cine nu. Au fost multe emisiuni TV și moderator care l-au dorit în platou, dar acele emisiuni nu erau deloc potrivite cu personalitatea sa. Noi locuiam împreună 24 de ore din 24. Deci mă ocupam de organizarea casei împreună cu soția mea și cu dl Adamescu. Dânsul avea mereu planuri dorea să schimbam un frigider, să punem un tapet, să cumpăram o canapea. Făceam totul împreună. Mergeam la magazin și alegeam produsul.  Își desena în relief proiectele anumitor corpuri de mobilier.

 

L.M. : – Cum se desfăşura o zi obişnuită din viaţa pensionarului Vasile Adamescu?

V.M. : – Vreau să vă spun că eu nu am mai întâlnit niciodată o persoană care să nu se plictisească niciodată și care să nu stea niciodată degeaba. Atenție, nici măcar 10 minute într-o zi. Dânsul nu pierdea timpul de pomană. ÎI spuneam, de exemplu, că abia aștept să vină primăvara, că m-am săturat de iarnă, iar dansul îmi răspundea că nu e bine să treacă așa rapid timpul, că trebuie să trăim fiecare zi la intensitate maximă  fiindcă timpul e prețios. De dimineața, până seara la culcare, lucra fară încetare. La ora 7 se trezea și deschidea geamul camerei. Făcea gimnastica de înviorare și apoi cobora la baie unde își făcea toaleta de dimineața. Se bărbierea. Era un om deosebit de cochet. Niciodată nu primea pe cineva nearanjat. Și daca venea cineva cunoscut, nu rămânea în hainele de casă, ci se îmbrăca frumos, se pieptăna, se parfuma. Micul dejun era mereu unul sănătos, de la care nu lipsea ceaiul, apoi gustarea cu biscuiti și fructe. Se punea la calculator să citească știrile, apoi ieșea în curte la plimbare : mângâia florile, le curața de uscături, se așeza la plajă, îi placea mult soarele. Stătea la soare și își tot schimba poziția în funcție de razele lui. Masa de prânz tot sănătoasă era, cu supă și felul doi. Mai citea pe calculator sau scria scrisori apoi se odihnea o oră. După trezire, modela în atelier pe urmă ieșeam la plimbare în oraș. Deci, activitate și iar activitate. Aproape o lună pe an eram plecați în deplasări. Călătoream cu trenul, cu mașina, cu avionul. Îi placea mult să zboare. A muncit până în ultima zi de viață. Înainte de ultima internare în spital, a copiat un articol interesant despre panourile solare și energia verde. A realizat mii de cărți în Braille pe care dorea să le lase nevăzătorilor.

 

L.M. : – Am să vă rog să faceţi un salt în timp şi să vă aduceţi aminte cu ce sentimente şi speranţe aţi intrat la Şcoala de Nevăzători din Cluj-Napoca?

V.M. : – Foarte interesantă întrebare. Nu m-am simțit niciodată mai special sau diferit de alți oameni din cauza deficienței vizuale. Mi-am dorit mereu să fiu egal cu ceilalți. Nu am avut stimă de sine scăzută în aceasta cauză. Se întâmpla des să fiu jignit de copii la joacă dar treceam rapid peste momentele dificile. Când am aflat că trebuie să merg la Cluj, la școală, am simți un gol imens în stomac. Trebuia să stau singur, fără părinți, fără prieteni. Nu știam ce o să mă aștepte. Mama mă pregătea:  îmi explica cum să mă comport, îmi arăta cum să-mi aranjez hainele, cum să mănânc cât mai frumos, cum să-mi leg șireturile. Când am ajuns la școală și mama a plecat, am fost foarte trist. Mi s-a făcut dor de ai mei. Mama venea foarte des să mă vadă și mă ducea regulat acasă la finalul săptămânii. Am înțeles însă că este singura posibilitate clara de a fi educat. Într-o zi, mama m-a adus la Sibiu la o școală obișnuită. M-au pus foarte aproape de tablă ca să văd ce scrie profesorul. Nu mi-a plăcut deloc. Am vrut înapoi la Cluj. Profesoara era uimită de nivelul meu de pregătire. Știam mult mai multe lucruri decât elevii fară deficiențe. Peste ani, am fost foarte mulțumit de alegerea făcută. Așa, am rămas în Cluj, acolo l-am cunoscut pe dl Adamescu și tot acolo mi-am cunoscut  soția.

 

L.M. : – Ce amintiri au lăsat anii de studenţie şi de ce aţi ales Facultatea de Psihopedagogie?

V.M. : – Am ales Facultatea de Psihopedagogie Specială pentru că mi-a plăcut să lucrez cu copii cu deficiente și pentru că am vrut să aprofundez mai mult lumea acestor afecțiuni senzoriale. Am făcut cea mai bună alegere. Anii de studenție au fost frumoși, destul de grei, dar plini de amintiri deosebite.

 

L.M. : – Cu câteva zile în urmă, aţi organizat la Tîrgu-Mureş un eveniment în memoria Profesorului Vasile Adamescu şi aţi prezentat volumul II din cartea autobiografică “Înfruntând viaţa”. Care au fost reacţiile publicului şi cum v-aţi simţit în acest oraş ?

V.M. : – La Tg. Mureș ne-am simțit foarte bine de fiecare dată. Avem acolo o echipă miunata formată din oameni de artă, oameni deosebiți care au empatizat mereu cu noi. Evenimentul a fost deosebit. M-am abținut cu greu să nu plâng. Mi-a fost dificil să vorbesc despre domnul Adamescu. Pe tot parcursul discuțiilor am simțit o apăsare. Era o liniște pătrunzătoare în jur. Se simțea că oamenilor le părea rău că dl. Adamescu nu mai este printre noi.

 

L.M. : – Este pentru prima oară când lansaţi o carte a Profesorului Adamencu, la Tîrgu-Mureş?

V.M. : – La Tîrgu-Mureș am fost de vreo 6 sau 7 ori. Fară dl. Adamescu este prima dată și am ales să merg mai întâi la Tg. Mureș, pentru că acest oamenii din oraș ne-au primit cu căldură de fiecare dată iar dânsul s-a simțit mereu bine aici. Acum exact 6 ani am lansat împreună primul volum, într-o sală arhiplină, cu 200 de persoane, un record absolut  pentru o lansare de carte.

 

L.M. : – Cu siguranţă, plecarea spre nemurire a mentorului şi prietenului dumneavoastră v-a lăsat un imens gol în suflet, cu ce proiecte v-aţi gândit să umpleţi acest gol, ce doriţi să realizaţi în viitor, atât pe plan personal, cât şi profesional?

V.M. : – Nu mă așteptam ca dragul nostru prieten să ne părăsească așa repede. Nici el nu și a dorit acest lucru. Mereu îmi spunea că vrea să ajungă la 100 de ani. Asta a fost soarta lui, foarte nedreaptă, dar nu suntem în măsură să judecam. Oricum, și-a lăsat adânc aprenta în lume prin tot ceea ce a realizat și prin ce urma să realizam noi după plecare sa. A scris tot ce avea de scris până în ultima zi. Deci, mai avem material pentru 3, 4 cărți, care vor apărea pe rând. În acest an, apare volumul 3 al cărții autobiografice, pe care a reușit să-l finalizeze în noiembrie anul trecut. Urmează să fac o vizită în America, unde și‑ar fi dorit enorm să ajungă și am să vizitez tot ce și-ar dorit, în special muzeul lui Helen Keller, celebra nevăzătoare surdă care a uimit lumea. Avem în plan să-i traducem cărțile în engleză, franceză și spaniolă și să le răspândim în întreaga lume. Vreau să fac o fundație care să-i poarte numele, care să lupte pentru drepturile persoanelor cu surdocecitate și să-i ajute pe tineri, așa cum și-a dorit profesorul Adamescu. Îmi doresc să deschid cândva un muzeu cu toate lucrurile pe care le-a lăsat și cu impresionanta sa colecție de obiecte din ceramică.

Povestea merge mai departe… acesta e sloganul meu. Nu am să las ca acest nume să fie uitat, ba dimpotrivă. Sunt convins că peste ani, Vasile Adamescu vă fi o comoară pentru omenire, un izvor de depășire a dificultăților.

L.M. : – Mulţumesc pentru interviu!

———————————————————–

Liliana Moldovan

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole