UMBRELE CAILOR (POEME)

FLUTURI ALBI   Fluturii albi desprinşi din neaua iernii Dansând al vieţii ultim vals sublim, Primind lumina clară în faptul serii Tu, fiind poeta la care să mă-nclin. Şi...
Viena

bota-claudia-1FLUTURI ALBI

 

Fluturii albi desprinşi din neaua iernii

Dansând al vieţii ultim vals sublim,

Primind lumina clară în faptul serii

Tu, fiind poeta la care să mă-nclin.

Şi ne-ai lăsat printre cetăţi dezlănţuite

Un gol pe pietre ale unor zidurilor prăfuite,

O lacrimă din mine se desprinde şi se-nfiripă

Ştiind că azi nu va mai fi ca ieri.

Eu stau şi meditez la ziua dintre anotimpuri sugrumate,

Clepsidra din privirea ta strabate depărtări

Un pas ne leagă printre cuvintele înlănţuite

Ale unei lumi de-a pururi învechite.

 

 

UMBRELE CAILOR

 

În noaptea acelei judecăţii nesăbuite,

Umbrele cailor care tropoteau

Păreau tridimensionale la lumina lunii hilare,

Ropotele lor încălzeau semicercuri stelare,

În desişul acesta ecoul se pierdea în zare.

Mă pierdusem în abisul Pădurii spânzuraţilor,

Un semn al durerii, a umbrelor împământenite,

A unor suflete chinuite de remuşcări zdruncinate,

De ce atâtea tristeţi păzite şi nemărturisite?

A unor chipuri care cândva au fost zidite, apoi zădărnicite.

Din  vremurile  acelea de goană  azi  se aud  doar şoapte,

Şoapte care urlă prin vântul tomnatic

A capitanului care comandă încă o moarte.

Azi umbrele cailor leagă rănile celor goi,

Sprijiniţi de trunchiurile copacilor cu feţele moi.

Şi iată am rămas doar Tu şi eu, Noi  amândoi,

Spre a pomeni sufletele robilor Tăi.

 

 

DOR NESECAT

 

Te-am privit prin dorul ochiului meu luminat,

Ale cearşafurilor îngălbenite şi topite de sentimente seci,

Prin gândul neputinţei mele, reţinute m-am schimbat,

Am răsturnat valurile care mă purtau spre alte bărci.

M-ai petrecut până dincolo de durerea rătăcirii,

Până la limita neştiută şi neîmblânzită a decăderii.

Fiind un suflet dalmat, durerile toate mi Le-ai luat,

Dorul Tău mă pustieşte mereu, prin cetăţi neştiute,

Zborul ridicând praful de pe piatra, unde mi-ai săpat,

Cuvântul pe care Tu, în suflet mi L-ai încrustat!

 

 

POARTA PRIN CARE TRECEM

 

Prin poarta aceasta vom trece toţi

Cei pribegi, prin ai noştri părinţi,

Bunici şi fraţi de ce să staţi?

În viaţa asta plină de nevoi.

Lumini minuscule vibrând din noi

Ne face inima să ne apropie iar de voi,

Trăim mereu supuşi pământului.

Şi dacă plânge plănsul

Şi dacă râde râsul,

Şi dacă cerul s-ar topi din noi

Şi dacă lacrimile toate ar vindeca cuvântul

din noi doi,

Şi dacă îmbrăţişarea ta ar fi o candelă aprinsă,

Mereu aş fi lumină ce m-ar veghea din umbra Ta.

Păşeşti la poarta trecerii dintre cei vii şi cei morţi

Iar umbrele prădalnic te lasă peste ţărmul cel de veci,

Nimic nu aduci şi nu porţi,

Pe drumul pe care tu acuma îl socoţi.

Decât iubirea care vecinic te va lumina,

Pe locul în care vei umbla.

 

 

RĂSUNĂ LIN COLINDUL

 

Răsună lin colindul, din glasul omului creat,

Pentru că Dumnezeu Prea Bun, nu ne-a lăsat,

Pe Fiul Său ne-a dat şi lumea din păcat a ridicat.

Prin Prea curat Sângele Său a răscumpărat,

Întreaga omenire, care prin veacuri adormite a stat,

În somn de tainică orbire, întunericul a gravat.

Eliberându-ne din crunta robie, ce ne-a presat,

Acum, ne ducem rând pe rând, cu inimile pline,

În Betleemul Iudeii, unde smerit, Tu, te-ai arătat

În ieslea cea săracă, născut în zorii zilei prea divine ,

Tu, Însuţi fiind Unicul Fiu de Împărat!

 

Acum a glasurilor cinstiri se-nalţă în cer,

Iar heruvimii şi serafimii saltă cu cântări:

Leru-i ler şi inima-i prin cer,

Leru-i ler şi colindele nu pier,

Leru-i ler şi inima-i prin ger

Leru-i ler, ajungând la praznicul cu miel prier,

Leru-i ler, aprinzând lumini de stea,

Flori dalbe, flori de măr,

Pentru a lumina, tainică colinda mea!

 

 

AM RĂMAS

 

Am rămas un înger părăsit de dor,

La marginea unui pământ multicolor,

Am rămas un cântec în albastrul serii,

Topit de amurgul trist al tăcerii.

Am rămas cu gândul la lumina celestă,

Uluit de a ta frumuseţe angelică neştirbită.

Am rămas uitând că visul s-a închis,

Eu care-n iarnă inima mi-am deschis.

Am rămas la poarta vieţii ţintuit de al tău dor,

Tu care nu-mi lăsai durerea să mi-o măsor.

Am rămas cu viscolul hain ţinându-i piept,

Pentru a fi un om ce judecă curat şi drept.

Am rămas de dorul tău străin pribeag,

Fie vreme bună sau rea, neclintit ca şi un fag.

 

 

TE-AŞTEPT ŞI-N ASTĂ TOAMNĂ CA SĂ VII

 

Cerul din toamnă mă ridică la Tine,

Şi cad frunzele de atâtea suspine

Clătinând în adierea stelară,

O lumină din lumina Ta clară.

Şi e toamnă din toamna de ieri,

Încărcată de atâtea veri,

În covorul cel moale am păşit

Prin atâta splendoare!

Între vis şi culoare.

Ruginite, frunzele îmi cad la picioare,

Iară păsările mii au plecat călătoare

Spre un ţărm de lumină mai mare.

Şi te-aştept când e dorul mai tare,

Ca să vii, printre frunzele ruginii.

 

 

MĂ VĂD IUBITE ÎN OCHII TĂI

 

Ochiul tău rece reţinând surâsul strâns

Ultima clipă dăruită  a unui popas restâns,

Mă văd iubite, în ochii tăi prea plini,

Plini de dor, de lacrimi şi suspin,

Legănându-mi al meu trup încărcat de chin,

Un pumn de cer şi plumb în rugăciuni.

În inima ta ca într-o oglindă sfărmată,

Desluşesc tăinuiri pierdute de timp,

Vântul mi-adie prin păr parfumul florilor de câmp,

Acum în noaptea albastră coboară la fereastră

o  raza colorată,

Iar glasul tău mă lasă în delirul somnaburilor

Din care nu-ţi găseşte alinarea în visul trubadurilor

Tu cânţi perpetuum opera ce s-a-ncheiat

A omului ce a înşelat!

 

 

SĂ NU TE ÎNTREBI, IUBITE

 

Şi-n toamna  aceasta prea curând tu  ai venit,

Între cuvinte cenuşii şi amurguri îngheţate

Lăsând durerea strânsă în pumnii tăi, deoparte.

Să nu întrebi, iubite, de gândul meu ce s-a ivit,

În dimineţi cu patimi, cu dorul tău, eu m-am trezit

Copacul nostru care-n fiecare  primavară a-nflorit,

Acuma rodul său ne-adună ca semn de bucurie

Rămâi, rămâi statornic pe vecie!

 

 

DINCOLO DE ZID

 

La zidul acesta m-am văzut ghemuită

Fără de respiraţie haotic neîmblânzită

Încercând să mă agăţ de glasul dorit

care-n palmă mi s-a topit.

Prin imensitatea spaţiului ce mă-ndreaptă,

Dincolo de ziduri unde m-aşteaptă,

Calea spre Tine care-i scurtă şi dreaptă.

Escaladez cu putere fiind mereu ajutată,

Cu aripile care mi-au crescut peste noapte.

Un înger mă-nsoţeşte spre Masa Tăcerii

Unde tăcuţi stau strămoşii la Ziua Învierii.

Pe rând se adapă din Izvorul Înţelepciunii,

Acum iubite sărută-mi şi sufletul trist

Căci inima-i plină de sentimentul căderii

E noapte, tu stai şi priveşti de departe,

Mă vezi rătăcită deşi alt zid se-nfiripă!

 

 

CONURI DE LUMINĂ

 

Spaţii imense se reduc la un singur punct,

de pe muntele dreptăţii.

Prin  adâncirea cea mai dinafară

de la limita imensităţii vieţii,

Nu văd răutatea care să atingă

gândurile tale siderale,

Prin gurile lupilor ce privesc la Luna Plină,

în frici viscerale,

Perpetuum determinate de cauzalitaţi

într-un spaţiu gravitaţional

Rup pământul de tot ce e mai banal.

Conuri de lumină într-un unghi

de umbră plină,

Umbră deasă care nu mă lasă

ca s-ajung acasă.

Atârnând  speranţe pline

de înţeles şi de iubire,

Pier comorile din mine

printre cuiburi de suspine,

Plâng şi nu mi-e bine,

fiindcă nu eşti  lângă mine,

Aprig dor de tine mă sugrumă-n

noaptea lină

Şi sărut şi lacrima din mine,

când iubirea s-a pierdut.

 

 

NU TE MAI GĂSEAM

 

Nu te mai găseam mamă, prin casa pustie

Iubirea ta aici, o regăsesc azi doar prin mine,

Deşi ai plecat ,ai plecat…

În venele mele clocoteşte un fluviu din tine,

Izvorăşte emanaţia luminii din sfere celeste.

Când am sosit iar acasă, nu te mai găseam,

Dar  în noaptea de freamăt te văd iar la geam,

O noapte mai deasă pierdută prin geamătul surd

A copilului născut în crivăţ de fum,

Căci fum este viaţa!

La drum am pornit cu glasul topit,

De atâta ninsoare ce peste mine coboară,

Şi mă aşez la masă, cu bucatele ce au sosit

Eu am venit cu pasul grăbit, deşi am obosit.

Stau şi privesc printre cerurile albe,

Iar gurile lupilor mă îngheaţă,

Iubirea ta răzbate prin uşile sparte,

Tu m-ai privit şi prin vălul necunoaşterii ce s-a ivit,

O inimă caldă mă-nvăluie iarăşi

Prin ceasurilor noastre răzbate atâta mister,

În zorile zilei iarăşi ai pornit la praznicul din cer,

Unde dorurile pier.

 

 

ÎNGERUL TOAMNEI

 

Îngerul toamnei străveziu din cer coboară,

Din umărul său drept răspândeşte o aromată boare,

Acum roadele pământului se îmbracă-n sărbătoare.

Miroase a viaţă ţesută din vinul ce se pune pe masă,

O roată de pâine aburindă aduce-n suflet lumină,

Când toamna îşi deapănă visele desprinse din tină.

Din merele coapte se va topi tainica mea moarte,

Parfumuri dobândite-n ca şi ofrande date de cuvinte

Te îmbie acum iubite, în focul arzător de şoapte lovite.

Cocorii într-un amurg însângerat, acum au ratat,

Un ultim zbor şi apoi s-au desprins în cerc repetat,

Prin largul încercat şi îngerul toamnei priveşte cu mine,

cum au plecat.

 

 

NOI NE-AM RĂNIT PE TREPTE DE VENIN…

 

Noi ne-am rănit pe trepte de venin,

Cuvintele preschimbându-le-n pelin,

Şi-am rupt iubirea ce ne era o pavăză

Un stâlp s-a frânt  acum în zbor de fum,

Iar lacrimile fără gând atârnă ca un plumb.

Tu  dulcea rază, clădită fără aceea emfază.

Acuma glasul tău s-a rupt din trupul meu,

Şi-am plâns topindu-mi seva, că nu mai sunt eu.

Crescut din dor din pântecele maicii mele

M-am lepădat de bucuria ce m-a-nălţat la stele.

 

 

STEAUA VIEŢII MELE

 

Lumina şi setea de viaţă a izvorât

Încă înainte de a mă fi născut,

Chiar şi când credeam totul pierdut

Peste mine steaua fără nume a apărut.

 

Născut ai fost Lumina lumii

Trupul Tău nesupus stricăciunii,

Ceas sortit pentru o Cruce divină,

Despică-mi inima ca la tine să vină.

 

Când steaua vieţii mele m-a Răscumpărat,

Te-am căutat şi printre lacrimi te-am aflat,

Luceafărul de Dimineaţă, viaţa-mi  călăuzeşte,

De mii de ani lumină, iubirea Ta, ne încălzeşte.

 

 

CE TE-A FĂCUT IUBITE?

 

Ce te-a făcut iubite, de ai venit să-ţi ceri  iertare?

Depărtarea, care rupe viaţa noastră dincolo de uitare,

Care ne târăşte între neputinţa de a recunoaşte,

Că iubirea e singurul lucru înălţător ce ne zideşte.

Viaţa noastră, dincolo de zidurile care s-au ridicat

În bezna nopţii şi a fricii, fără a mai putea cerceta

Lumina, care e mai presus de noi, de omul cel însetat.

Fiindcă dorul tău se răspândeşte, fără ca tu să poţi căuta.

Deşi prin gândul treaz şi cutezător eu mereu am vegheat,

Să-ţi fie bine, chiar dacă inima îmi era plină de suspine.

 

Viaţa te-a învăţat, când mă cauţi,

Să simţi aceea putere care te petrece

La hotarul lumii ce nu mai trece,

Iar  această lume plină de-nţeles,

Să  devină o simfonie cu sens.

Sensul iubirii, ne ridică pe trepte,

Pe culmi, făcînd sufletul mult prea bun!

 

 

AM RĂMAS

 

Am rămas un înger părăsit de dor,

La marginea unui pământ multicolor,

Am rămas un cântec în albastrul serii,

Topit de amurgul trist al tăcerii.

Am rămas cu gândul la lumina celestă,

Uluit de a ta frumuseţe angelică neştirbită.

Am rămas uitând că visul s-a închis,

Eu care-n iarnă inima mi-am deschis.

Am rămas la poarta vieţii ţintuit de al tău dor,

Tu care nu-mi lăsai durerea să mi-o măsor.

Am rămas cu viscolul hain ţinându-i piept,

Pentru a fi un om ce judecă curat şi drept.

Am rămas de dorul tău străin pribeag,

Fie vreme bună sau rea, neclintit ca şi un fag.

 

 

E NOAPTE

 

Şi încă e noapte,

În inima mea mai dansează o stea,

E steaua ce respiră printre şoapte,

Şoaptele noastre îngemănate, ce nu vor cădea,

În bezna, ce gândul le poartă.

Sunt şoapte pierdute-n prin părul tău neted

Îţi mângâi iubit-o cu drag, frumoasele tale plete,

Şi totuşi, deşi zorile zilei se lasă, de tine mi-e sete.

La fereastră te văd cum tu pleci, iar trupul mi-e lânced,

Deşi, cu privirea te petrec, până dincolo de linia iubirii,

Unde raţiunea se pierde topită de dorinţa neîmplinirii.

 

 

TIMPUL RUPE DIN NOI

 

Timpul prea hain rupe iubite din noi,

Sentimentele ce le păstram doar în doi,

Deşi uneori vin norii negrii şi prea goi ,

Te zăresc în dimineţi care par reci,

Deşi uneori mă petreci pe poteci.

Inima-mi saltă după iubirea de altădată.

Prezenţa ta o resimt şi astăzi caldă,

Te simt lipit de trupul meu rătăcit,

Printre destine ce în cale mi te-a ivit

Lipindu-mă de amintiri te cercetez,

La margine de ţărm învolburat şi meditez,

Un gând curat!

 

 

SĂ-ŢI DOREŞTI ATÂT DE MULT

 

Să-ţi doreşti atât de mult, să fiu iubirea vieţii tale,

Înflorind în fiecare zi, între inimi de cristale.

Tu îmi legeni visele, atârnându-mi umbrele

Şi dorindu-mi gândurile,

Pentru a-mi cerne simţămintele.

O, iubire! Să nu-mi iei cuvintele,

Căci atunci am să mă duc

Şi-am să las şi lumea toată,

Pentru a fi uitată.

 

 

ÎNCĂ PUŢIN

 

Încă puţin, voi obosi să tot aştept

printre corăbiile amăgite

ale timpurilor.

Se lasă seara, se iveşte dimineaţa,

plecăm de-acasă trişti,

îmi spui: ”încă puţin, iubito!”,

În amurgul însângerat,

s-au tot lăsat atâtea căderi.

 

Aştept, aştept, aştept

până la deschiderea pragului destinului.

Nu există deţinuţi ai sorţii,

aici toţi sunt drepţi,

cu inimile pure,

fără sentimente deşarte,

fără dureri.

 

Nu suntem prizonieri ai timpului!

Liberi suntem,

ne-am luat aripi primordiale

şi-am pornit

pe calea umblată de îngeri.

 

 

MĂ VEI PIERDE

 

Mă vei pierde, din limita iubirii,

Deşi am devenit o amintire neştearsă,

luminând a ta viaţă,

Căldură pentru o inimă înţeleaptă.

Mă vei pierde, din lumea aceasta mare,

Cu sentimente mult prea banale.

Mă voi ascunde din hibernările decimale,

Nu vreau, să mă pierd în desişul amorţit,

plin de tăceri.

Când eu te caut, inima îmi este plină,

Cerul îi senin, deşi viaţa îmi este un chin,

Mult prea mult, pentru o iubire aşa mare.

 

 

DOR DE ŢARĂ

 

Mi-e dor de lacrima visului,

de glasul ciocârliei ce cântă pe câmpie

la răsărit de soare,

de turmele care curg, la vale,

adâncind bucuria de a fi,

în raiul ăsta mare.

Te scald cu privirea

pământ umbrit între cer şi mare.

 

În suflet doare urma paşilor

acestui neam

călăuzit de glasul Tău mare.

Doamne, în rugă-ţi cerem iertare cu tărie,

izbândă şi glorie să dai României!

 

Îmi este şi-mi va fi mereu dor,

de visul pe care l-aţi ucis,

voi cei mulţi şi goi,

voi care aţi hrănit doar cu iluzii,

luând de secole şi sângele din noi.

Vai cum plâng copiii şi mamele,

căci fiii le sunt duşi, iar, la război!

Din iubire cresc rădăcini

Autor: Claudia

 

Legănând aripile în neant, prin văzduh,

Albatrosul călător este suveran,

Cercetând de- a pururi lumea,

descrisă în Pentateuh,

Imensitatea iubirii, o străbate ca un planor,

Călător neobosit, sacrificându-şi viaţa,

Până când tu? Albatros vei dărui, prin vânt,

Prin timpuri de lumină sau ceaţă,

Peste cer şi valuri îţi porţi al tău dor,

Pe aripile tale ducând mereu în zbor,

Câte o sămânţă, care va rodi în duh şi adevăr.

În al tău zbor, prin crăpăturile stâncilor,

Din iubire cresc rădăcini, prin care să redescopăr,

Cum izvorăşte, Apa cea vie.

Prin a Ta revelaţie, reînvie întreaga creaţie,

La o primăvară dulce, a Fiul Tău iubit.

Glasul Tău Doamne, ne ridică din nefiinţă,

Făcând să crească din iubire rădăcini.

 

 

RĂMÂI CU BINE

 

Şi peste noi s-a aşternut tăcerea,

Deşi inima îmi este mereu la tine,

Rămâi, rămâi cu bine, de vei putea,

Căci gânduri multe inima îţi vor măcina.

Nu poţi iubirea să o rupi pentru a cădea,

E ca şi când ţi-ai vinde însuţi mâna ta.

În lumea aceasta mare,

tu  vei mai putea iubi pe altcineva?

O jumătate când o tai dintr-un întreg

Atâtea sentimente în tine se dezleg,

Nu poţi iubirea să o transformi ,

Pentru a urca pe suferinţa altuia

Iubirea este o lege dată,

pentru a fi urmată.

E un copac al cărei rădăcini,

Pulsează inima pentru a trăi.

Cum vei lovi a mea candoare?

Dintre sclipiri care niciuna nu dispare,

Rămâi, rămâi cu bine!

Când ochii mei se pierd în tine.

 

 

CĂLĂTORIM

 

Călătorim aici, mereu…

Şi traversăm adâncul defileu,

Nimic nu e în zadar,

Pe unde treci, arunci mereu un zar.

Tu vii, din lunga ta călătorie,

Apoi  doreşti ca să trăim,

secundele o veşnicie.

 

Cu inima prea plină de lumină,

Spre un ţărm de viaţă senină.

Dă-mi mâna iubire, acum!

Vreau să dansăm şi să uităm,

Durerile pământului să traversăm,

În noaptea asta, iubire să emanăm.

 

Vreau să privim corăbiile în larg,

Când luna ne zâmbeşte,  pe catarg.

Stăpână fiind în noaptea neumbrită

Pentru o fiinţă mult preaiubită.

 

 

GLAS AMĂGIT DE MOARTE

 

Te-am căutat iubite printre morminte,

Fără de suflet erai în noaptea grea

Aievea, ca într-un vis, tot mai aievea…

Şi te- am strigat, cu dorurile mele multe,

Precum sudorile ce-ţi curg pe frunte.

 

Fără de lacrimi visele, acum îmi atârnau de moarte,

 

Cerească, dulce şi pierdută întru iubire m-am arătat.

Dă-mi Doamne putere să mai iubesc, vedenia din noapte!

Călătoria aceasta fiind un zbor înaripat,

A unui glas amăgit de moarte

şi de şoapte.

——————–

Claudia BOTA

BOTA, Claudia, artist plastic şi poet, născuta la 20 decembrie 1969. Profesor de religie la Şcoala Gimnazială „Luceafărul” din Bucureşti.Preocupări artistice: poezia şi pictura. Studii: 1984: Şcoala  de Muzică şi Arte Plastice-Bacău-Secţia Arte plastice. 1984-1988: Liceul „Vasile Alecsandri”, Bacău. 1984-1986- Şcoala Populară de şi Meserii Bacău (Secţia Pictură). 1994: Facultatea de Teologie Ortodoxă (MA) a Universităţii din Bucureşti. 2007: Master în Management Educaţional Universitatea din Bucureşti, 2012:  Master în  Consilierea în managementul  carierei  în domeniul profesional şi tehnic (COC) (Institutul Politehnic din Bucuresti – Facultatea de IMST) Începând din 2012 a primit calificarea în calitate de consultant în carieră, dat de GCDF (Global Career Development Facilitator) Statele Unite ale Americii. 2011-2013: Frecventează Salonul Artelor „Boema 33” din Bucureşti şi cenaclul „Vama literară”, moderat  de poetul Daniel Vorona. Publicaţii literare: Lumină lină (New York, SUA), Clipa (Anaheim, California, SUA), Jurnalul Bucureştiului, Singur (Târgovişte), ProLitera (Germania), Confluenţe Literare (Bucureşti), ş.a. (George Roca, Rexlibris Media Group, Sydney, 7 ianuarie 2017)

Viena
Categorii
Sens Giratoriu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole