UN MEŞTER DE SUFLETE – Interviu cu Lucian Negoiţă, psihoterapeut

Lucian Negoiţă a fost acum câţiva ani singurul psihoterapeut din România care se deplasează în fotoliu rulant. Din fericire exemplul său a fost urmat şi de alte persoane cu...
Viena

Lucian Negoiţă a fost acum câţiva ani singurul psihoterapeut din România care se deplasează în fotoliu rulant. Din fericire exemplul său a fost urmat şi de alte persoane cu dizabilităţi care au ales să performeze în acest domeniu. Destinul pishologului Lucian Negoiţă s-a schimbat dramatic la vârsta majoratului, când, în urma unui plonjon în apă s-a accidentat şi a rămas paralizat. Din fericire, viitorul psiholog, a reuşit să depăşească cu succes încercările vieţii şi a decis să îi ajute şi pe alţii să treacă peste momentele de cumpănă.

Desigur, experienţele de viaţă prin care a trecut l-au ajutat nu doar să îi înţeleagă, ci să îi şi iubească pe semeni, astfel încât, astăzi, îşi practică meseria cu devotament şi mândrie, fie ca fondator şi psihoterapeut  al cabinetului Emotion Center (înfiinţat împreună cu 2 prieteni) dar şi în cadrul colaborărilor cu Fundaţia Motivation România. Este important să reţinem că la Emotion Center oferă servicii de consiliere psihologică, psihoterapie individuală şi de cuplu, susţine semninarii de dezvoltare personală, programme de mentorat şi parenting, o parte din serviciile enumerate fiind practicate pe bază de voluntariat.

 

Liliana Moldovan (L.M.) : – Dragă Lucian Negoiţă, eşti, probabil, singurul psihoterapeut din România care se deplasează cu ajutorul scaunului rulant. Cum a fost începutul şi care au fost cele mai importante provocări pe drumul constituirii carierei tale?

L.N. : – Dragă Liliana, din câte ştiu eu, acum nu mai sunt singurul şi mă bucură asta, însă prin 2005 eram. Începuturile au fost dificile în ceea ce priveşte accesibilitatea facultăţilor la care am studiat însă colegii, profesorii şi lucrurile studiate m-au ajutat rapid să mă integrez şi să depăşesc provocările fizice.

 

L.M. : – Se ştie că viaţa unei persoane care a rămas paralizată se schimbă în mod dramatic. Cum ai reuşit să depăşeşti momentele de criză ? Ai urmat exemplul unei persoane aflate într-o situaţie similară?

L.N. : – Schimbarea este un proces, de multe ori dureros care are nevoie de timp. O rană, ca şi o plantă are nevoie de timp, una pentru vindecare, cealaltă pentru creştere şi roade. Am traversat în primii 5 ani după accidentul meu din 1991 multe stări emoţionale. Am fost prieten cu Depresia, Furia, Negarea, Frica însă încet, încet am avut şi alţi prieteni aproape. Cel mai mult a contat, în depăşirea crizelor şi cicatrizarea rănilor sufletului, prezenţa familiei mele şi a câtorva prieteni dragi, precum şi un obiectiv profesional, visul de a deveni psihoterapeut.

Renunţarea la aşteptări nerealiste, acelea de a merge din nou în picioare de exemplu, acceptarea realităţii, combaterea gândurilor mele negative cum că totul s-a terminat, nimic nu mai contează, nu o să am niciodată o relaţie, nimeni nu o să se mai uite la mine ca partener, nu mai pot face nimic, nu o să mai îmi găsesc o slujbă… şi centrarea pe resursele mele au fost poate strategiile mele interne care m-au ajutat să merg mai departe.

Modele au fost şi ele, prieteni în scaun rulant de la care am învăţat cum să mă integrez. Am învăţat că se poate conduce o maşină adaptată, că se poate locui şi singur, că există viaţă după ce ai căpătat o astfel de dizabilitate. Mariana Mihoc, Dumnezeu să o odihnească şi Marian Minculescu au fost câţiva dintre ei. Surpriză, un alt model cum aveam să descopăr mai târziu, de data aceasta modelul meu din psihoterapie, celebrul hipnoterapeut Milton Erickson, fondatorul terapiilor scurte, strategice, şi unul din părinţii Programării Neuro-Lingvistice, pe scurt NLP, a avut o deficienţă motorie şi a folosit în ultima parte a vieţii un scaun rulant.

 

L.M. : – Cât de mult a contat – în cadrul procesului de recuperare –  practicarea, înainte de accident, a artelor marţiale şi a culturismului?

L.N. : – A contat destul de mult în recuperarea mai rapidă a acelor părţi din organism care au putut fi recuperate, în îndepărtarea unor stări depresive la un moment dat…

 

L.M. : – Le mai practici şi acum?

L.N. : – Continui să le practic şi în prezent ca stil de viaţă sănătos, sportul, mişcarea ajutându-mă foarte mult în menţinerea unui tonus fizic bun şi a unui echilibru emoţional. În plus îmi oferă acele provocări bune, posibilitatea de a învăţa lucruri noi şi de a ieşi din zona de confort.

 

L.M. : – Revenind la activitatea de consiliere, care ar fi cele mai frecvente probleme psihice cu care se confruntă persoanele cu deficienţe motorii şi de unde trebuie pornit pentru ameliorarea lor?

L.N. : – Printre cele mai frecvente dificultăţi cu care se confruntă persoanele ca mine se regăsesc aceste stări de depresie, de inutilitate, lipsa de sens a vieţii sau anxietăţi, frici că nu se pot descurca. După cum vedeţi, aceste stări sunt aceleaşi ca ale oricăror alte persoane care trec prin mari schimbări, fie că este vorba de o pierdere, a unei persoane dragi, a unei slujbe sau a aflării unui diagnostic nu tocmai bun.

Pentru ameliorare avem nevoie de mai multe ingrediente pentru a ieşi  din criză. Sigur, suportul social, ajutorul oferit de prieteni, familie poate fi un factor benefic, însă nu suficient. Acum, în 2016, societatea noastră este mult mai deschisă ca atitudine chiar dacă se mai parchează abuziv pe locurile destinate persoanelor cu dizabilităţi de exemplu, există accesibilităţi chiar dacă nu totale sau perfecte, instituţiile care oferă educaţie şi cultură încep să aibă rampe şi lifturi spre deosebire de 1991 când am început eu să utilizez un scaun rulant. Mai sunt multe de făcut în ceea ce priveşte accesul la educaţie şi accesul pe piaţa muncii.

Însă, dincolo de acestea, persoana în sine trebuie să-şi dea timp, să facă apel la o atitudine pozitivă şi să privească înainte, să îşi dorească să continue să meargă prin viaţă chiar şi folosind un scaun rulant. Important, cred eu, este să ajungem la destinaţie nu cum…

 

L.M. : – Educarea persoanei cu dizabilităţi pentru a face faţă noului mod de viaţă nu este suficientă. Ce le recomanzi rudelor sau altor oameni care vin în contact cu persoanele cu nevoi speciale, pornind  de la realitatea cele mai multe ori oamenii obişnuiţi nu ştiu cum să se comporte în astfel de momente?

L.N. : – Un inamic detectat de mine de-a lungul timpului şi ca om şi ca psiholog este atitudinea familiei de supraprotecţie, de sufocare. Rapid ne putem transforma în victime şi unora ne place. Sunt multe avantaje… tinerii trebuiesc încurajaţi şi lăsaţi să-şi dezvolte independenţa, autonomia chiar dacă apar sentimente de vinovăţie de exemplu, la părinţi sau fraţi. abilităţile se dezvoltă prin efort şi perseverenţă şi nu peste noapte, în timp.

 

L.M. : – Ce tehnici de psihoterapie preferi şi încotro se îndreaptă psihologia viitorului în acest moment?

L.N. : – De-a lungul anilor am parcurs mai multe formări profesionale, în terapie cognitiv-comportamentală, în psihoterapii centrate pe soluţii şi resurse, hipnoză clinică şi ericksoniană, terapii pentru cupluri şi familie sau terapie strategică. Am învăţat enorm de multe lucruri, tehnici şi strategii, însă, ştiu că acestea trebuiesc adaptate fiecărui om în parte. Suntem diferiţi şi în schimbare. Avem ritmuri diferite, stiluri de a face faţă diferite sau mecanisme de autosabotare diferite. Ca şi un meşter dibaci trebuie să ştii ce unealtă este utilă şi când să o foloseşti. Cea mai importantă rămâne relaţia terapeutică pe care o stabileşti cu omul/oamenii din faţa ta iar aceasta se construieşte pornind din interiorul tău, valorile tale, gradul de empatie şi congruenţa ta ca psihoterapeut. Cred că psihoterapia viitorului pune accent pe acţiuni. Acţiuni diferite, exerciţii, sarcini pentru acasă în raport cu obiectivele fiecăruia, ce îşi doreşte, unde vrea să ajungă.. Abordările din secolul trecut cu vizite la psiholog de 3 sau chiar 5 ori pe săptămână le consider, în prezent, depăşite de iureşul în care trăim.

 

L.M. : – Ce aşteaptă pacienţii de la un psiholog?

L.N. : – Depinde de ceea ce îşi doresc. Sunt şi obiective ascunse, şi provocări, şi testări. Într-o terapie de cuplu de exemplu, fiecare partener îşi doreşte să i se dea lui dreptate sau terapeutul să ia decizia în locul său…Însă, dincolo de acestea cu toţii îşi doresc să fie înţeleşi, uneori ghidaţi, o psihoeducaţie şi, mai presus de toate, să primească acea atenţie, apreciere pe care poate nu au primit-o niciodată.

 

L.M. : – Ce aptitudini trebuie să posede tinerii care se îndreaptă spre această carieră?

L.N. : – Nu cred că poţi ajuta oamenii cu adevărat dacă nu îi iubeşti, dacă nu îţi pasă…dincolo de acestea vine şi pregătirea profesională, cursurile, formările, cărţile… Empatia, deschiderea, curiozitatea, să pui sufletul tău acolo, în durerea celuilalt le consider indispensabile. Cine îşi doreşte să facă mulţi bani practicând această nobilă artă, de vindecător, ar trebui să se reorienteze…

 

L.M. : – Ce alte visuri personale mai ai de împlinit?

L.N. : – Este poate cea mai dificilă întrebare. Am 43 de ani şi acum încerc să găsesc un echilibru între profesie şi viaţa personală. În profesie îmi doresc să continui proiectele începute, grupurile de mentorat pentru terapeuţii aflaţi la debut, care este proiectul meu de suflet, partea de formator în terapii cognitiv-comportamentale, să îmi termin doctoratul, să scriu vreo două cărţi, una pentru publicul larg alta pentru terapeuţi, accentuând rolul procesului de comunicare în terapie.

În plan personal, îmi doresc să mă bucur de viaţă, de lucrurile mici, simple, să continui cu kendo de exemplu şi să petrec timp cât mai mult cu familia şi prietenii mei dragi.

Permite-mi să închei interviul cu imaginea unui vis împlinit, al unui proiect care s‑a încheiat  de curând şi în care m-am implicat cu tot sufletul. Este vorba despre „Swimathon” un eveniment sportiv de excepţie sub titlul căruia se derulează o campanie de strângere de fonduri. Anul acesta, la Bucureşti participanţii la maratonul de înot au contribuit la adunarea de fonduri pentru copiii de la Centrul de Educatie Alternativă din Ferentari!

E minunat că astfel de evenimente de strângere de fonduri pentru copii defavoriţi, prin intermediul unor maratoane de înot, s-au desfăşurat nu doar în capitală, ci şi în aproape în toate marile oraşe din ţară.

Liliana Moldovan

 

Viena
Categorii
Exclusiv
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole