UN ROMÂN PE MELEAGURI MIRACULOASE

Ca specie a literaturii de graniță în care se încadrează literatura memorialistică, jurnalul, în general, și jurnalul de călătorie, în special, presupune consemnarea unei/unor experiențe individuale trăite în timpul...
Viena

Ca specie a literaturii de graniță în care se încadrează literatura memorialistică, jurnalul, în general, și jurnalul de călătorie, în special, presupune consemnarea unei/unor experiențe individuale trăite în timpul unei excursii, creație presupunând spontaneitatea, trăirea de moment a unor întâmplări, ca și relativa simultaneitate a faptelor și a notării lor, aspecte ce asigură autenticitatea observațiilor și a eventualelor reflecții asupra celor întâlnite, văzute sau constatate pe meleagurile vizitate. Eugen Simion spunea că „jurnalul de călătorie este un extaz al șocului și al meditației”, caz în care se presupune exprimarea în mod direct a sentimentelor trăite și, de aceea, el poate fi înrudit cu poezia, deoarece călătorul tresare la descoperirea frumosului, a miraculosului pe care îl reliefează, de multe ori, prin enunțuri mai degrabă lirice, decât prozaice rezumate în prezentarea seacă, glacială chiar, a celor văzute, un lirism realizat fără intenții estetice.
Literatura română se bucură de o veche tradiție a jurnalului de călătorie, ale cărui câteva elemente se regăsesc în operele cronicarilor români și ale lui Dimitrie Cantemir, mult mai pregnant în scrierile unor Dinicu Golescu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, iar, mai târziu, în cele aparținând lui Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, Geo Bogza, G. Călinescu, toți contribuind la cultivarea jurnalului de călătorie ca proză poetică. Aceste creații (și multe altele asemenea, mai recente) se înscriu ca opere în proză, nonficționale, dar cu multe elemente ficționale ori, așa cum afirma Eugen Simion, potrivit căruia „jurnalul de bazează pe o ambiguă poetică a spontaneității, fugind de orice formă de ficțiune și astfel ajunge o autoficțiune, o ficțiune a nonficțiunii”.
Dacă înainte de 1989, nici în cele mai frumoase visuri, românii nu puteau călători în afara lagărului socialist, odată cu instaurarea regimului democratic, aceștia au (re)căpătat dreptul de a colinda (și) prin cele mai îndepărtate colțuri ale mapamondului. Așa se explică hotărârea poetului Nicolae Bănicioiu de a-și pune în aplicare un vis mai vechi, acela de a călători pe continentul asiatic, dar nu oriunde, ci în Japonia, Țara Soarelui Răsare, și în Coreea de Sud, Țara Dimineților Liniștite, de aceea, se înarmează cu cele trebuitoare scrisului („Cum să-mi pregătesc condeiul?/Să scriu…să rămână «Note»/Despre lumea de poveste!/Și agendă mi-am făcut,/Cu program de cuget plin,/Idei multe să adun”) și se documentează citind literatura de specialitate, dând la iveală o carte interesantă, care, cu toată originalitatea ei literară și stilistică, se înscrie în categoria jurnalelor de călătorie. Așadar, călătorul neobosit oferă cititorilor o carte în două volume: „Popas în Orientul Îndepărtat. Volumul I – Japonia – Note de călătorie din Țara Soarelui Răsare” și volumul al II-lea – Coreea de Sud – Note de călătorie din Țara Dimineților Liniștite” (Editura „Liane Books”, Nenciulești, 2020).
Îmbinând talentul de versificator cu rigoarea de cercetător a tot ceea ce întâlnește în cale, îl introduce pe cititor în lumea miraculoasă a celor două țări care au reușit să treacă peste dezastrele unor războaie nemiloase, realizând un jurnal de călătorie sui-generis, în versuri de factură populară, fără pretenții estetice și fără rigorile caracteristice genului liric, nici măcar ale genului epic în versuri de factură baladescă, fără procedee expresive ieșite din comun. Cu toată bunăvoința, creația sa poate fi catalogată drept o narațiune în versuri, cu elemente descriptive, sugerând, totuși, trăiri afective, punând în lumină pitorescul și ambianța locurilor pe care le străbate, informații istorice, geografice, sociale și etnografice referitoare la popoarele japonez și sud-coreean.
Autorul își structurează textul în câteva mari capitole, precedate de un „Cuvânt-înainte”, în care explică ideea „Proiectului asiatic” și prezintă toate pregătirile necesare punerii lui în practică.
Prima parte, „PRE SCRIPTUM”, este prologul poveștii ce va să vină despre o călătorie plină de neprevăzut, periplu în care surprizele se țin lanț pentru român, chiar dacă se informase, pe cale livrescă ori din „zvonurile” colportate în cercurile în care acesta obișnuia să se învârtă în țară, despre Țara Soarelui Răsare, unde „lumea-și face viitorul/cu legende și mistere”. Autorul își propune să vadă cu propriii ochi „fabuloasa lume”, proiect pus în aplicare după o documentare acribică în scopul completării informațiilor istorice, geografice, din domeniul artelor, căpătate cândva, ca școlar sau ca cititor pasionat al unor asemenea lucrări. Primul contact cu „miracolul” japonez este vizual, surpriza luând proporții de neimaginat, când capitala Tokyo se etalează în toată splendoarea ei sub privirile pline de admirație nedezlipite de geamul hubloului, înainte de aterizare.
Mai înainte de această parte, în ambele volume, într-o pagină subintitulată „MOTTO”, sunt inserate trei asemenea citate, reprezentate de proverbe, cel japonez (din primul volum) subliniind ospitalitatea și civilizația niponilor, cel coreean (din al doilea volum) îndemnând la înțelegerea substanțialității lucrurilor, iar cel românesc (prezent în ambele volume) sugerând ideea posibilității cunoașterii altor culturi și civilizații, căci fiecare popor se deosebește de celelalte printr-un mod propriu de a gândi, de a se comporta, de a-și organiza existența. Cu acest prilej, autorul îl informează pe cititor privind conținutul notelor sale de călătorie, anunțându-l că va evidenția „fenomenul miraculos” prin „versuri ușoare”, folosind un stil propriu, strict original, de „a povesti” cele văzute într-un „poem foileton”.
Sub simbolurile „JAPONIA. NIPON KOKU. NIHON KOKU. ȚARA SOARELUI RĂSARE. ÎMPĂRĂȚIA CRIZANTEMEI”, primele șapte capitole prezintă însemnelor naționale și harta acestei țări, surprinzând informații generale legate de mitologia, istoria, geografia, cultura, religia, literatura și arta specifice, fără a omite istoria relațiilor acestui stat cu România, culese din diverse surse, așa cum anunțase încă de la început: „Iar apoi…urmat-a studiul/Cu detalii și rigori;/Geografie și istorii…/Fac «bagajul» plin și greu!”.
Urmează apoi „surpriza”, deoarece, în ultimul capitol, „IMPRESII DE CĂLĂTORIE. ȚARA SOARELUI RĂSARE”, prin intermediul narațiunii în versuri, autorul va „relata” tot ceea ce vede, aude sau cunoaște, îl miră sau îl entuziasmează în periplul său prin Împărăția Crizantemei, de la așezare la istorie, de la regimul politic la religie, de la războaie și războinici (faimoșii samurai sau „kamikadze”) la refacerea țării și pacea instaurată după nenorocirile din a doua conflagrație mondială, cu tot ceea ce presupune ea în toate domeniile, autorul exprimându-și respectul și omagiul său față de un popor care a renăscut precum pasărea Phoenix din propria cenușă și mulțumindu-i pentru cele oferite: „Iar acum la terminare,/Plec din «Soarele Răsare»,/Cu-amintiri și tolba plină,/Plec capu’…cu mulțumire”.
În mod firesc, urmează volumul al doilea referitor la „COREEA DE SUD. ȚARA DIMINEȚILOR LINIȘTITE”, în care sunt prezentate, de asemenea, însemnele naționale și harta țării, precum și informații științifice referitoare la poporul coreean, un popor „distractiv, veșnic vesel și cu simțul umorului”, la așezarea geografică, la religie, la istoria milenară destul de zbuciumată a unei țări lovite de istoria nedreaptă când a fost împărțită în două state total diferite ca regim politic.
Ca de obicei, următoarea parte, „IMPRESII DE CĂLĂTORIE DIN COREEA DE SUD”, este povestea versificată a ceea ce această „țară binecuvântată” i-a oferit românului însetat de cunoaștere și entuziasmat peste măsură, căci „Sud Coreea-i fabuloasă,/Munți și văi o-nnobilează”, ca și tot ceea ce înseamnă viață economică, socială, culturală și educativă, fără a uita frumusețile și bogățiile naturale la care se adaugă cele create de mâna omului. Este impresionat de zona demilitarizată („DMZ…sau Specială/Cu sisteme militare,/Stau de veghe la hotare!”). Simpatia și admirația autorului nu au margini, căci a văzut „frumoasă țară/cu-o istorie…milenară,/cu-n popor ingenios/fie țării de folos!”.
Într-un fel de epilog, „POST SCRIPTUM”, autorul este frământat de grija și de felul în care va folosi toate informațiile culese și reținute în agendele sale în această fructuoasă călătorie („Jurnalele-s arhipline,/Iar mentalul…lucră bine,/Să le-adune, să le-nșire…/Dar acum vine muncă,/Să scriu cartea cea promisă/Să fac studiu…mai întâi,/Despre Lumea ce-o găsii!”) și face o comparație între cele văzute în țările vizitate și România, constatând, cu ironie și regret, că situația este total defavorabilă țării noastre.
Scrise la persoana întâi, ceea ce presupune o subiectivitate totală, versurile au un ton optimist, chiar exuberant, cu destul umor, surprinzând locuri, oameni, tradiții și obiceiuri, chiar concepțiile despre viață ale celor două popoare, cu multe detalii și în culori vii, experiența asiatică rămânându-i în suflet pentru totdeauna, cu toate emoțiile și stările afective pe care i le-au stârnit istoria, cultura, arta, civilizația și însăși viața japonezilor și a coreenilor sub toate aspectele ei. Tonul ludic, ironia și autoironia înviorează lectura aducând voia bună în sufletul cititorilor stârnindu-le interesul și facilitând înțelegerea existenței miraculoase din cele două țări, total diferite față de modul nostru de viață.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole