UNIVERSUL RURAL ÎNTRE REAL ȘI FANTASTIC

Constatam într-o prezentare a ultimului volum de versuri publicat de FLORIN BURTAN că „poetul câmpiei” (Florea Miu) manifestă „o dragoste perpetuă și profundă pentru oamenii și locurile satului unde...
Viena

Constatam într-o prezentare a ultimului volum de versuri publicat de FLORIN BURTAN că „poetul câmpiei” (Florea Miu) manifestă „o dragoste perpetuă și profundă pentru oamenii și locurile satului unde a văzut lumina zilei, însoțită de melancolia și nostalgia cu care îl evocă, toposul care i-a marcat copilăria și adolescența cu miturile, legendele și fabulosul lui”.

            Așadar, satul natal, cu civilizația sa milenară, cu bucuriile și dramele lui, cu întâmplările mai mult sau mai puțin luminoase, cu tradițiile și obiceiurile ancestrale, dar și un sat trăind sub teroarea istoriei, persistă în sufletul scriitorului, copilul de altădată uimit de miracolele descoperite pe ulițele însorite sau acoperite de munți de zăpadă, deoarece dimensiunile sale spirituale sunt mai profunde decât orice alt topos, aflându-se la originea unor fapte pline de mister, de fabulos, de fantastic chiar, în care lumina și întunericul reprezintă o antinomie cvasiprezentă în prozele sale.

Continuând mai vechea preferință pentru proza scurtă, Florin Burtan publică, în acest an (2019), volumul „Răni călătoare”, la Editura NEUMA, toate cele 15 povestiri având ca topos, în principal, mediul rural cu viața sa bună sau rea, iar personajele au ca modele persoanele reale cunoscute de tânărul trăitor pe acele meleaguri și ordonate după propriile amintiri, ele reprezentând identitatea spirituală a satului de odinioară, cu toate tradițiile și superstițiile lui, cu toate miracolele pe care le oferă un asemenea spațiu unui adolescent însetat de cunoaștere, de înțelegere a vieții. Onomastica, rurală prin excelență, căci numele și poreclele sunt specifice satului românesc (Nicamin, Țugoi, Pestealcă, Stelică Țâțai, Mirinicu, Palarip, Gederică, Zboară, Vitălaie, Ghimpețeanu, Melete, Vasile Boambă, Zvâncanu, Oniță, Tapai), ca și limbajul personajelor, unul simplu, plin de fonetisme (dă, dân, pă, pân), cuvinte și expresii populare (pomostit, ciuciumiș, clanareta, mă brodii, premenesc, dăulat, supțioară), la care se adaugă toponimele specifice zonei, ele însele autentice (Crângu, Suraia, Răscrucea-Mare, Călmățuiul, Troian, Piatra, Valea Fântâniții) asigură veridicitatea și verosimilitatea narațiunii, iar descrierea, la care poetul nu se desminte, limbajul liric, de multe ori muzical, găsindu-și lesne locul (sunt remarcabile portretele personajelor, dar și peisajele, precum cel prin care trece unul dintre eroi: „Întâlnea în drumul său puzderie de orașe și sate minunate, păduri și lacuri, pe al căror luciu plutea albul sfios al lebedelor, lanuri, nesfârșite livezi de portocali și măslini, podgorii pline de rod, visându-se licori ademenitoare, lume veselă, îmbrăcată frumos, dansând ori așezată pe terase, admirând zbaterea albastră a mării.”) și dialogul viu, antrenant, cu vorbe în doi peri, de multe ori plin de un umor țărănesc, subliniază calitățile unui autor talentat, dovedind măiestrie narativă, capacitatea de a dirija firul epic plecând de la o intrigă bine conturată, precum și arta de a mânui cuvântul, învățată de la consătenii săi și din bogatele sale lecturi, în realizarea unei monografii a universului rural.

Pornind de la aspectele constatate în stilul prozatorului, putem afirma că el cultivă un neorealism psihologic, caracterizat prin prezentarea personajelor în mediul lor natural, social și istoric, prin limbajul, vocabularul și prezentarea trăirilor afective ale acestora, ele devenind mijloacele adecvate sublinierii trăsăturilor lor de caracter. Totuși, în unele proze apar și elemente moderne, în sensul că protagoniștii devin și naratori, folosind narațiunea la persoana a doua, ca și când un alt narator i-ar povesti sau i-ar reaminti întâmplările al căror erou a fost el însuși, ori un fel de monolog dialogat, între personajul în sine și un alter ego al său.

În comparație cu marii scriitori originari din Teleorman (Zaharia Stancu, Marin Preda) care demitizează lumea satului surprinzând-o în adevărata lumină, cu scene de un realism frust, Florin Burtan o vede și ca pe un spațiu al miturilor. Fântâna lui moș Dedu devine o ființă integrată în viața cotidiană a satului și ea trebuie apărată de efectele nocive ale potopului, deoarece, odată cu dispariția ei, ar dispărea tot ce este viu în satul plin de ape, ea reprezentând, de altfel, simbolul statorniciei omului pe aceste meleaguri („Moartea fântânii”).

Prozele sunt bogate din punct de vedere tematic, surprinzând acele ipostaze existențiale pe care le presupune viața în mediul rural, de la dragoste la moarte, de la faptul divers cotidian la loviturile nemiloase ale istoriei, iar fabulosul și fantasticul își au locul lor în viața sătenilor, autorul valorificând învățăturile, credințele, superstițiile cunoscute încă din copilărie, căci satul rămâne, orice s-ar întâmpla, acea comunitate legendară ființând din vremuri ancestrale, acea „lume fabuloasă, trăind între baladesc, legend și mit, între vis, iluzie și realitate” (Gheorghe Stroe).

Astfel, fantasticul și magia apar în ipostaza țigăncii-vrăjitoare care îi prevestește viitorului inginer Alexandru „o viață de om bogat…deștept, lăudat și iubit de lume”, dar care „va suferi din cauza unei fecioare născute în zodiac Leului”, eroul făcând legătura între această premoniție și pierderea iubirii Oliei („Răni călătoare”). Fantastice sunt și întâmplările la care participă un tânăr sortit să readucă la viață „o țară de la capătul lumii”, ai cărei locuitori „se nasc și mor bătrâni”, a căror rațiune de a exista este piatra, fiindcă mâncarea, băutura, elementele naturii, înseși vorbele și gândurile sunt de piatră. Eroul devine „elixirul vieții”, devenind salvatorul acestui popor de la blestemul sub care trăiește. Povestirea este și o parabolă a îmbătrânirii și depopulării satului traditional în vremea noastră prin exodul tinerilor în alte părți ale lumii unde muncesc pentru străini, dar, în ciuda câștigurilor mari, nu au și puterea de a readuce satul la ceea ce fusese cândva („Până la capătul lumii”).             

            Tema dragostei se regăsește în câteva proze, fie că este vorba despre apariția primilor fiori la vârsta adolescenței sau despre cea împlinită prin căsătorie, fie că este vorba despre iubirea pierdută, rămasă veșnic în inima celor care nu au avut șansa împlinirii definitive.

            Puritatea sufletească a celor ce trăiesc prima iubire este resimțită de un personaj matur când admiră imaginea idilică a unui cuplu de îndrăgostiți, amintirea ei fiind retrăită cu un sentiment de regret și de nostalgie, neuitată niciodată: „Era primul tău sărut. Ai simțit cum tot trupul tău subțirel arde, ca o flacără orbitoare, nevăzută. Cum adâncul tău înflorește, impetuos, se umple de vrajă și de trăiri neștiute până în acele clipe”. Momentul erotic în sine are ca simbol floarea de pelin strecurată de ea în sânul lui care i-a păstrat vie amintirea acestui unic eveniment din viața de licean, floare care simbolizează  amărăciunea provocată de dispariția și de absența pentru totdeauna a fetei care îi stârnise primii fiori ai dragostei („Floarea de pelin”). Povestirea se remarcă printr-un procedeu narativ inedit, și anume prezența a doi naratori. Primul este naratorul omniscient, neutru, care narează fapte și întâmplări din copilăria eroului petrecută în satul bunicilor, dublat de naratorul-personaj care, într-un fel de monolog dialogat la persoana a doua, rememorează idila din prima sa vacanță de licean.

            Dragostea împlinită este cea dintre Valică și Ioana, tânărul, aflat în serviciul militar fiind obsedat de figura soției sale, al cărei portret este realizat cu multă măiestrie de autor, aceasta fiind o fată „subțirică” și cu „păr lung[…]ochi mari și uimiți de adolescentă întârziată, fermecată de freamătul însorit al vieții[…]nespus de frumoasă”, simbolul fidelității conjugale, specifică satului („Privighetoarea”), așa cum este și Maria din „Vorbe de viață”, care merge ani de zile la cimitir pentru a-i duce mâncare și haine bărbatului ei crezut mort în război, cu care „vorbește”, ca și cum ar fi viu.

            Povestirea care dă titlul volumului are ca temă dragostea neîmplinită a cărei istorie este narată de Alexandru, personajul-narator, prin același procedeu al solilocviului. Reîntâlnirea, după mulți ani, cu iubita sa îi dă prilejul de a-și aminti imaginea ei care îl fascinase cu „verdele nemărginit al ochilor”, cu „trupul tânăr, mirosind a proaspăt și a zăpadă fierbinte”, legănându-se, în timpul dansului, cu „mișcări gingașe și ușoare”, cu „sânii rotunzi și calzi”, cu „gura dulce, fragedă, ademenitoare” (portretistul liric se evidențiază încă o dată), imagine rămasă la fel de dragă și de scumpă în sufletul și în inima eroului.

            Aceeași povestire, având mai multe planuri narative, se remarcă și prin alte teme, cum ar fi prăbușirea vechii civilizații rurale sub acțiunea nemiloasă a istoriei. Instalarea regimului comunist aduce dezastrul în multe familii onorabile, cum ar fi cea a doamnei Margareta, al cărui tată, dentistul Dona, devine deținut politic, iar proprietățile îi sunt naționalizate. În același timp este surprinsă și situația jalnică a celor din mediul rural unde doar „femeile trudesc pe câmp”, căci „bărbații, tineri și în putere, au luat drumul șantierelor, al fabricilor” din țară. De asemenea, naratorul nu pierde prilejul de a evoca nostalgic vremea copilăriei când era înconjurat de dragostea părinților, de talentul cu care mama îi încânta inima cu basme „pline de feți-frumoși, de zâne, de zmei, de păduri adânci, fioroase, de castele, de prinți și prințese”, de hainele noi cumpărate la Crăciun și la Paști, de mersul la bâlci, alt moment notabil al vieții satului („Răni călătoare”).

 Toate acestea devin „răni” rămase în sufletele eroilor, al celui îndurerat de pierderea dragostei și de amara experiență conjugală ratată și, mai grav, „rana” colectivă a celor care au trăit nenorocirile aduse de regimul communist, ca o lovitură a istoriei asupra a ceea ce însemna vechea civilizație românească. În acest sens, o asemenea „rană” o reprezintă relația dintre colectivitatea rurală și istorie, când universal mitic sătesc se întâlnește cu cel istoric, agresiunea istoriei fiind concretizată de colectivizare, raptul la care sunt supuși țăranii, fără voia și în ciuda împotrivirii lor, care conduce la scufundarea unei lumi patriarhale, așa cum apare și în povestirea „Drumuri în noapte”: „Mai întâi a fost un zvon, pe care nimeni nu l-a luat în seamă. Mai apoi, când s-au trezit, la poartă, cu echipele de lămurire (s.a.), oamenii au înțeles că nu mai au scăpare. În câteva luni, toate bunurile de pe bătătura lor au fost duse la marea gospodărie (s.a.)”. Acest moment al istoriei țărănești este evocat și într-o altă povestire, autorul subliniind metodele de „convingere” ale noilor guvernanți, presante și odioase, mergându-se până la execuția sau la deportarea în ținuturi pustii și la confiscarea proprietăților celor care se împotriviseră colectivizării („Satul de țărână”).               

            Florin Burtan se dovedește un prozator atent la traumele individuale și colective, mai ales la comportamentul, la gesturile și la limbajul celor din mediul rural, cu care se solidarizează ca un adevărat descendent al acestora, neuitând și nevrând a uita satul tradițional, pe oamenii săi pentru care manifestă afecțiune și apropiere sufletească datorită caracterului lor puternic dovedit în cele mai negre momente ale istoriei. Talentul narativ se îmbină în mod fericit cu cel liric, reușind să definească satul românesc tradițional ca pe un adevărat axis mundi, un centru al universului în care tradițiile și obiceiurile, civilizația și morala definesc existența umană românească.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN

Viena
Categorii
Cultură
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole