„Valoarea culturii înseamnă să ne educăm în spiritul libertății“ : Interviu cu Luis GARCÍA MONTERO, directorul Institutului Cervantes

Directorul Institutului Cervantes, Luis García Montero (n. 1958, Granada, Spania), s-a aflat la București, în cadrul vizitei oficiale pe care ministrul Afacerilor Externe, Uniunii Europene şi Cooperării a Regatului...
Viena

Luis GARCÍA MONTERO

Directorul Institutului Cervantes, Luis García Montero (n. 1958, Granada, Spania), s-a aflat la București, în cadrul vizitei oficiale pe care ministrul Afacerilor Externe, Uniunii Europene şi Cooperării a Regatului Spaniei, Arancha González Laya, a efectuat-o la București pe 3 februarie 2021. Am avut ocazia să discutăm, la sediul I. Cervantes din București, despre rolul Institutului ca centru de promovare a valorilor democratice, despre lecțiile de umanitate pe care ar trebui să le învățăm în urma pandemiei, dar și despre poezie. García Montero este și unul dintre cei mai importanți poeți spanioli contemporani, fiind tradus și în limba română, la Editura Tracus Arte, cu volumul Baladă la moartea poeziei (2019). A fost recompensat cu premii prestigioase, precum Premiul Adonáis pentru volumul El jardín extranjero/Grădina străină, 1983; Premiul Loewe și Premiul Național de Poezie pentru Habitaciones separadas/Camere separate, 1994, Premiul Național al Criticii pentru La intimidad de la serpiente/Intimitatea șarpelui, 2003. Este, de asemenea, autor de eseuri, adaptări teatrale, romane, precum și jurnalist și profesor universitar. A fost invitat la Festivalul Internațional de Poezie București, în 2019, dintre poeții români îi plac Mihai Eminescu, Ana Blandiana, Ioana Gruia și consideră că există un real interes reciproc între poezia română și cea spaniolă.

Care sînt valorile promovate de Institutul Cervantes la nivel internațional și ce imagine doriți să oferiți asupra limbii și culturii și spaniole?

Institutul Cervantes are ca misiune promovarea limbii și culturii spaniole, în toate aspectele sale, ținînd cont, de asemenea, de faptul că Spania are mai multe limbi oficiale. În plus, facem parte dintr-o comunitate de 23 de țări care au spaniola ca limbă maternă – este a doua limbă din lume ca vorbitori nativi, după chineză – și dorim să marcăm apartenența la această comunitate prin biblioteca, prin cursurile și munca noastră. Astfel, tot ceea ce este legat de America Latină se regăsește în angajamentele Institutului Cervantes. Un alt aspect esențial este conferit de bogăția diversității, de respectarea nuanțelor care ajută la menținerea unității. Cînd eram copil, trăiam într-o societate în care ni se spunea că noi, andaluzii, nu vorbeam bine pentru că nu pronunțam corect. Eu spuneam că problema nu era că noi vorbeam rău, ci doar că, de pildă, în Castilla se pronunță într-un fel, în Andalucía altfel. La fel, în Bogotá nu se vorbește mai bine decît în Ciudad de México sau în Buenos Aires mai bine decît în Managua, în fiecare oraș se vorbește aceeași limbă în manieră diferită. Nimeni să nu se simtă stăpînul limbii și toți să înțelegem că diversitatea îmbogățește și ne permite să ne înțelegem. Este un lux a vorbi o limbă care unește aproape 500 de milioane de vorbitori nativi.

În lumea de azi este extrem de important să aperi identități de natură democratică. Sînt numeroase identități închise, polarizate, radicale, care îl consideră pe celălalt un dușman, care vor să se impună în fața altor identități. O cultură precum cea spaniolă ar trebui să fie o cultură reprezentativă pentru identități deschise, care învață să respecte varietatea și independența. Cred că această direcție e în cosonanță cu valorile culturale pe care le împărtășește azi Spania. În alte epoci, în Spania au fost momente istorice reacționare, intolerante, acum artistele și artiștii noștrii, scriitoarele și scriitorii noștri, regizorii și regizoarele de film reprezintă o Spanie care a avansat mult în ceea ce privește valorile de egalitate, în subiecte precum feminismul, rolul central al femeii, respectul față de celălalt, față de diversitate. Consider că aceasta este valoarea culturii, de a ne educe în spiritul libertății. Aceasta este imaginea pe care cultura spaniolă o poate oferi prin instituțiile sale, precum Institutul Cervantes.

Institutul Cervantes este mult mai mult decît un centru de limbi străine, este un loc al creativității și al libertății.

Afirm, de cîte ori am ocazia, că a învăța o limbă înseamnă mai mult decît a învăța un vocabular, este o manieră de a înțelege o lume, de a trăi, de a conștientiza că asimilarea culturii în spaniolă presupune asimilarea valorilor democratice, creativitate, bucuria vieții, denunțarea nedreptăților în lume – toate acestea consider că fac parte din procesul învățării și din difuzarea culturii.

Trăiam într-o lume narcisistă, nu aveam grijă de celălalt
Francisco Giner de los Ríos spunea că a te educa înseamnă a te pregăti în spiritul bunătății. Se reflectă această filozofie în activitatea Institutului?

Sînt multe cuvinte pe care le-am distrus, pentru că am ajuns să nu mai avem încredere în ele. Unul dintre aceste cuvinte este „bunătate“. În limbajul popular, în Spania de multe ori se confundă a fi bun cu a fi prost, a fi naiv. E un vers al unui discipol al lui Francisco Giner, Antonio Machado, care, în Retrato, spune „soy, en el buen sentido de la palabra, bueno“/„sînt, în sensul bun al cuvîntului, bun“. Să nu mai crezi în nimic, să consideri că totul este o iluzie cred că devine un pericol în societatea contemporană. Bună parte din cultura cea mai interesantă în lumea contemporană s-a născut din îndoială. A trebuit să ne îndoim de valori care păreau indestructibile, dar care erau valori incorecte și care răspundeau, mai mult decît unui adevăr, unui cod religios, economic, colonial, dictatorial, politic etc. Pericolul constă în a cădea, începînd de acolo, într-un cinism absolut, care duce la a nu mai crede în nimic, la ideea că totul e la fel, nimic un contează, totul e minciună, iar dacă aperi niște valori, ești un naiv. În fața acestei realități, cultura ne poate ajuta să conferim demnitate unor cuvinte, și unul dintre cuvintele pe care cred că trebuie să le recuperăm este bunătatea. De aceea îmi amintesc de acest pedagog spaniol, Giner de los Ríos, care spunea că a te educa înseamnă a învăța să fii bun. Toate ființele umane sînt complicate, avem lucruri bune și rele, cred că avem nevoie de o societate care să ne educe să scoatem ce e mai bun din noi. Acum, în pandemie, am trăit o situație foarte dificilă și încă o trăim; într-o lume extrem de narcisistă, în care părea că toți făceau ce le tăia capul, dintr-odată ne-am dat seama cît de important este să avem grijă unul de celălalt. Nu mă refer la medici sau asistente, ci la mediul familial. În perioada carantinei, ne-am readus aminte cît de importanți sînt oamenii pe care nu puteam să-i vizităm, bătrînii din rezidențe, copiii care nu puteau să-și vadă părinții de teamă să nu-i contamineze. Cred că toate acestea au scos ce e mai bun din oameni – a învăța să aibă grijă. Avem nevoie unul de celălalt, de aceea bunătatea este importantă.

Recuperarea culturii și a educației drept valori esențiale este extrem de importantă
Trăim într-o epocă ce pare că devine tot mai radicală și închisă, iar discursul e încărcat de ură. Cum putem să ne întoarcem la a reconstrui un dialog real, care să apere libertatea de expresie și principiile democratice?

Cred că este o problemă culturală de interes ridicat – democrațiile au o misiune importantă, pentru că a fi democrat nu înseamnă doar a merge la vot, ci a trăi în acord cu o seamă de valori democratice. Aceste valori sînt de multe ori invadate de ură. Consider că în cultura în care trăim, de multe ori, doar învățăm să ne gîndim la noi înșine și să îi respectăm doar pe cei care gîndesc ca noi. Există medii extrem de puternice de control asupra conștiinței, ducînd la confuzia care a apărut între informare și comunicare. Adesea jurnalismul ia locul comunicării de fapte false, realități virtuale, știri care nu sînt verificate. Dacă nu sînt atent cînd citesc presa, tind să caut mediile de comunicare în care regăsesc linia gîndirii mele și care îmi dau dreptate și termin alimentîndu-mă ca într-un cerc vicios cu știri care potențează ceea ce sînt eu și mă îndepărtează de înțelegerea realității celorlalți. E un cerc vicios periculos. La început am sărbătorit puterea rețelelor sociale de informare – și au multă putere, e bine să ne bucurăm de ele –, dar specialiștii și-au dat seama de forța de manipulare a rețelelor sociale. Unul dintre fondatorii Google a scris o carte despre gîndirea de bulă și cum ne învață rețelele sociale să gîndim. De pildă, toți cei care caută pe internet au propria lor fișă, cu gusturile și interesele lor. Dacă eu caut pe Google „București“, sînt mari șanse să-mi apară o știre despre Institutul Cervantes sau despre poeții români, locuri culturale și librării pe care să le vizitez în București. Dacă cineva care practică prostituția caută „București“, sigur în fișa lui îi apare o listă de bordeluri din București. Dacă cineva e interesat de sport și caută București, îi vor apărea informații legate de sport. Toți avem o fișă. Dacă nu avem grijă, în loc să fim noi cei care stăpînim mașinăria, ne va stăpîni ea pe noi. De multe ori se potențează polarizarea și extremismul, nu doar pentru că sînt răspîndite multe minciuni pe rețele, ci deoarce cădem în erori culturale care convertesc opiniile noastre în obsesii. Cred că sentimentul de ură care adesea domină în societatea noastră e o consecință a acestor acțiuni. În fața unei asemenea amenințări, revendic cultura drept valoare esențială. În perioade de criză, de austeritate, prin care trecem acum din cauza crizei economice, recuperarea culturii și a educației drept valori esențiale este extrem de importantă, căci ele ne ajută să fim stăpînii propriilor noastre sentimente și să regăsim propria noastră bunătate, salvîndu-ne de discursurile de ură. E foarte trist cînd vedem felul în care rasismul se întoarce în lume și cînd spun rasism, putem să ne gîndim la toate mișcările care au fost în jurul afro-americanilor din Statele Unite, dar apar multe mișcări de extremă dreaptă în Europa. În Spania, pentru mine e o durere constantă cînd văd cum ajung pe coaste mulți migranți în bărcuțe, care, pentru a scăpa de război sau de sărăcie, își riscă viața pe mare. De multe ori uităm că sînt ființe umane. E o problemă nu doar a Spaniei, ci a Europei. Tindem să-l vedem pe celălalt mai mult ca pe un dușman decît ca pe cineva cu nevoi și drepturi.

Pandemia ne-a reamintit tuturor că sîntem fragili
Sîntem în permanență conectați, copleșiți de excesul de informații, de știri care induc panica, ceea ce dvs. descrieți drept societate a fricii.

Acum, cu pandemia, din nefericrire, moartea a devenit o știre normală. Înainte de pandemie, moartea ca normalitate aproape că dispăruse din știri, doar apărea ca spectacol amenințător. Felul în care presa tratează crimele, transformîndu-le în spectacol, ne face să luăm micul dejun crezînd că totul e o amenințare, că trebuie să ne apărăm de ceilalți și că e periculos să împărtășim visuri cu ceilalți. Pandemia ne-a reamintit tuturor că sîntem fragili, iar credința că fericirea este asigurată, clientul are întotdeauna dreptate, că putem cumpăra tot ceea ce avem chef, toate acestea au intrat în criză, pentru că ne-am descoperit propria fragilitate. Dar e adevărat că într-o societate care-l consideră pe celălalt ca pe un dușman sau vede în libertate dreptul de a face orice fără să țină cont de ceilalți, pe principiul se salvează cine poate, ca un naufragiat, toate acestea țin de o societate a spectacolului, care s-a jucat cu teama ca formă de manipulare. De exemplu, în Spania unele medii s-au specializat în crimele mediatice: transformi o crimă într-o știre, unde sînt intervievate nu doar rudele victimei, ci și cele ale criminalului și, dacă morții ar putea vorbi, i-ar intervieva și pe ei. Au transformat totul într-un spectacol de multe ori bolnav. Aceste abordări îi scot uneori pe oameni pe stradă confundînd cuvintele – justiție și răzbunare. Trăim într-o societate în care se cere iar pedeapsa cu moartea sau răzbunarea. Sigur că o crimă este odioasă, dar reacția socială pe care teatrul clasic l-a rezolvat în Orestiada în fața răului nu e răzbunarea, ci justiția. De multe ori abordarea presei trezește instinctele mai mult decît conștiința și rațiunea.

Să echilibrăm autoritatea unui stat cu libertatea și drepturile civice
Cum credeți că va arăta „noua normalitate“ și ce ar trebui să învățăm din experiența pandemiei?

Se va termina pandemia, sper ca vaccinul să ne ajute să ieșim din această criză și să putem să ne îmbrățișăm din nou, să vorbim fără mască, să nu ne mai fie teamă de contagiere. În acest sens, putem vorbi despre o întoarcere la normalitate. Pericolul este să folosim normalitatea într-o manieră care să arate că această criză nu ne-a învățat nimic. Sînt unele lecții foarte importante, sănătatea publică, în primul rînd. Trăiesc într-o țară care a avut un sistem sanitar foarte bun și care a avut ghinionul de niște politici care l-au degradat, l-au convertit într-o afacere mai mult decît un serviciu. Trebuie să învățăm că o societate trebuie să investească în lucruri importante precum sănătatea. Un sistem de sănătate publică e o manieră bună de a face față intemperiilor. Alt lucru pe care ar trebui să-l învățăm este că trăim împreună. Poate sună naiv, dar această criză ar trebui să ne învețe că nu există dezvoltare posibilă decît împreună, atît pe plan național, cît și internațional. Pot să existe vaccinuri bune, dar dacă au acces la ele doar cei care au mulți bani, țări dezvoltate, va fi foarte greu de învins pandemia, pentru că dacă se extinde în zone sărace, într-un final ne va afecta din nou pe toți. Cred că e nevoie o gîndire comună, globală, care să țină cont de schimbările climatice, să ne învețe să fim mai respectuoși din punct de vedere ecologic. Din punctul de vedere al culturii – eu cred că educația și cultura sînt un bun esențial. În contextul acestei noi normalități, eu am învățat că, din păcate, cultura neoliberală a deteriorat mult Statul, care a pierdut puterea în fața intereselor economice individualiste, multinaționalelor, afacerilor. Este un aspect care mi se pare periculos. Dacă vrem să progresăm și să fim în siguranță, avem nevoie de apărarea statului nostru tradițional, dar și de construcția unui stat european puternic, care investește în sănătate publică și care ne asigură o conviețuire capabilă să reacționeze în fața unei pandemii precum aceasta. Cum avem o bogată experiență istorică, a spune că avem nevoie de un stat puternic sperie, pentru că în trecut multe state puternice au profitat pentru a afecta drepturile individuale, libertatea, drepturile civice. Dacă vrem să învățăm lecția profundă a acestei pandemii, ar trebui să ne gîndim să stabilim un echilibru, să echilibrăm siguranțele oferite de un stat puternic cu drepturile individuale. Nu îmi folosește la nimic siguranța oferită de o dictatură, iar dictaturile sînt obișnuite să mintă, nu au transparență. Mi-ar plăcea ca proiectul european să fie un proiect care să ne ajute să înțelegem că e nevoie să echilibrăm autoritatea unui stat puternic pentru a asigura demnitatea cetățenilor săi cu libertatea și drepturile civice și democratice. Eu cred că asta e posibil doar cu educație și cultură. Dacă nu sîntem educați și formați cultural, sîntem foarte ușor manipulabili prin teamă, care ne transformă în indivizi obedienți sau ne fac să luăm ca fiind corecte lucruri care sînt false, totalitare. Mi-ar plăcea ca în această criză să înțelegem că trebuie să ieșim la liman toți, împreună, respectînd libertățile individuale.

Cum a afectat pandemia realitatea imediată a Institutului, la nivel global, și ce vă doriți pentru Institutul Cervantes din București?

A afectat mult, Institutul a trebuit să-și suspende numeroase activități culturale și academice. Clasele de predare cu prezență fizică s-au suspendat în multe centre, activitățile culturale la fel, asta a afectat și bugetul, căci Cervantes este o instituție care, deși trăiește de la stat, are jumătate dintre venituri din autofinanțări. Am avut o problemă gravă de buget, pe care am putut să o soluționăm în parte pentru că aveam în spate ani buni și aveam economii, iar guvernul ne-a ajutat să cheltuim în 2019 ce am economisit în 2018. Ce am învățat – a trebuit să accelerăm transformarea digitală, care era oricum o cerință de viitor, a trebuit să-i formăm pe profesorii care să dea ore digitale, să organizăm activități online, potențînd utilizarea bibliotecilor noastre digitale. Încet, încet, se vor deschide și sediile, dar e o imagine tristă cînd vezi că într-o sală unde intrau 300 de persoane, acum, din motive de siguranță, sînt numai 35-40. Pe de altă parte, te bucuri cînd vezi că o activitate a fost urmărită online de 5.000 de persoane. Obiectivul este de a accepta și a învăța transformarea digitală a Institutului, dar în același timp, puțin cîte puțin, de a recupera posibilitatea prezenței și legăturilor umane, pentru că acestea reprezintă o parte importantă a culturii, cu posibilitatea de a te îmbrățișa, de a merge împreună la un concert, la o conferință, o lectură de poezie, de a învăța o limbă străină, și nu doar în fața unui monitor. Mi-ar plăcea să putem dezvolta toate posibilitățile digitale pe care le-am învățat, fără să uităm importanța prezenței fizice drept valoare a culturii spaniole. Cred că bună parte din cultura noastră și din a învăța o limbă străină înseamnă mai mult decît a învăța un vocabular, ține de contactul uman. Sînt multe locuri slab dezvoltate tehnologic și orele online sînt o problemă pentru că nu există tehnica necesară. Dar sînt unele locuri extrem de dezvoltate tehnologic, unde cursurile online nu sînt plăcute, tocmai pentru că societatea e deja obosită de atîta tehnologie și dacă vin la Cervantes e tocmai pentru a avea un contact direct, a ciocni un pahar de vin, a împărtăși cu prietenii o conversație după ore.

La fel, pentru sediul din București, îmi doresc să ne întoarcem cît mai repede la activitatea cu prezență fizică, mi-ar plăcea să reușim ca limba și cultura spaniole să fie mai cunoscute în România, iar limba și cultura române să fie mai cunoscute în Spania, căci există o afinitate reciprocă între cele două culturi.

Se reflectă ceva din sensibilitatea dvs. poetică în organizarea Institutului?

Cred că Institutul este o parte importantă din diplomația culturală și atunci nu putem uita importanța culturii. Finanțarea Institu­tului, clasele, învățarea limbii, examenele sînt cele care ne aduc venit. Dar munca de promovare e foarte importantă pentru a stabili legături internaționale. Mi-ar plăcea ca pasiunea mea pentru literatură, pentru poezie să servească pentru a se ține cont că Institutul Cervantes nu este doar o școală de limbi străine, ci un centru de difuzare culturală și de extindere a valorilor noastre culturale. Dincolo de sensibilitatea mea poetică, cred că trebuie să aduc și sensibilitatea mea umană. Institutul are 87 de centre în 45 de țări și diferențele sînt mari în viața diferitelor țări. Îmi amintesc cînd eram tînăr, trăiam finalul dictaturii franchiste, și găseam în Institutul de Cultură Italian și în cel francez medii de libertate care nu existau în Spania, puteai avea acces la un tip de filme sau cărți care erau greu de găsit în societatea spaniolă.

Institutul Cervantes poate să îndeplinească acest rol uman, care presupune nu doar a-i trata cu demnitate pe angajați, ci și de a oferi un colț de libertate pentru oameni care trăiesc în societăți în care, de exemplu, o fată e condamnată că nu poartă un văl pe cap sau unde homosexualitatea e pedepsită cu moartea sau închisoarea. Tot ceea ce are legătură cu valorile libertății, cu respectul pentru diversitate și egalitate mi-ar plăcea să fie asociat cu Institutul Cervantes.

Apăr adevărurile scrise cu minuscule, care nu sînt dogme
Poate schimba poezia ceva în conștiința oamenilor?

Eu consider că da, poezia m-a schimbat pe mine, de ce să nu poată să-i schimbe și pe ceilalți? Nu cred în poeții care îi învață pe ceilalți cum să trăiască, mi se pare mai degrabă un pamflet, o ceremonie decît poezie. Dar cred mult în dialogul pe care-l stabilește poezia între conștiințe. Cînd am citit poezii ale unor poeți pe care îi admir, am stabilit cu ei un dialog între conștiința mea și conștiința lor. Poate aș fi fost altfel dacă nu aș fi descoperit în copilărie poezia lui Federico García Lorca în casa părinților mei sau dacă nu i-aș fi citit pe marii maeștri ai poeziei hispano-americane sau europene. Literatura mi se pare că poate fi o mare metaforă a contractului social mai modern și mai democratic. Cînd deschid o carte, intru într-o lume creată de altcineva și mă ajută să mă pun în locul său. Martha Nussbaum este o pedagogă nord-americană care are o carte intitulată Sin fines de lucro/Nu e pentru profit, în care susține că științele umaniste sînt esențiale pentru o democrație. Dacă deschid o carte, mă pun în rolul unui personaj, învăț să înțeleg sentimentele, temerile, contradicțiile celuilalt. Cînd scriu o poezie de dragoste, mă interesează ca tu să locuiești în acea poezie și să te gîndești la iubirea ta, la persoana pe care o iubești. Ca să se îndeplinească faptul poetic, trebuie să existe un cititor al poeziei mele, care să o facă a lui. Atunci apare poezia. Această posibilitate de a te pune în locul celuilalt printr-un spațiu comun care e conferit de carte, de poezie, de cuvinte e o metaforă extraordinară a societății democratice. Înainte era interzisă lectura publică a cărților sfinte, pentru că puteau fi explicate doar de marii preoți, libertatea lecturii este indestructibil legată de libertatea gîndirii, e un aspect pe care eu îl consider în continuare fundamental. A te pune în locul celuilalt, fără să-l privezi de locul său este marea lecție democratică a unui exercițiu precum lectura. Martha Nussbaum povestește cum Rousseau spunea că este imposibil să înțelegi durerea celuilalt fără imaginație morală. Eu aș spune că este imposibil să înțelegi durerea celuilalt, iubirea, visurile, bunătatea celorlalți, este imposibil să înțelegi că celălalt nu este o caricatură, ci o ființă vie fără imaginație morală. Consider că literatura este cea mai bună formă prin care poți deprinde acest tip de imaginație.

Luis García Montero, împreună cu echipa Institutului Cervantes din Bucureşti

Considerați că poezia este „locul adevărului“. Care ar fi „adevărurile“ esențiale la care ar fi bine să ne raportăm?

Cînd spun locul adevărului, o spun în urma unui proces prin care am trecut în viață de a mă îndoi de multe lucruri. Erau multe lucruri prezentate drept adevărate, dar care, în fapt, erau dogme pentru a legitima nedreptățile. A trebuit să învăț să mă îndoiesc de dogme religioase, politice, rasiste, machiste, de lucruri care păreau normale, dar care mascau colonialismul, imperialismul. Adevărurile care se confundă cu dogmele absolute sînt periculoase. Dar ca să nu cădem în cinismul de a spune că nimic nu contează, trebuie să căutăm o manieră de a recupera adevărul și eu întotdeauna spun că apăr adevărurile scrise cu minuscule, care nu sînt dogme. În acest sens, unul dintre maeștrii mei este scriitorul francez Albert Camus, care, atunci cînd explica ce presupune să fii scriitor și jurnalist mai ales, spunea că „nu pot să garantez că dețin adevărul, nu știu dacă ceea ce spun e adevărat din punct de vedere dogmatic, nu susțin că posed adevărul, pot să mă angajez să nu mint, să nu încerc să-i păcălesc pe oameni. Ceea ce spun trebuie să fie în acord cu conștiința mea că exprim adevărul“. În acest sens revendic poezia drept locul adevărului, în care scriu în acord cu propria conștiință și în virtutea principiului de a nu minți.

Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE

sursa : „Valoarea culturii înseamnă să ne educăm în spiritul libertății“ | Observator Cultural

Viena
Categorii
Interviu
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole