WIMBLEDON 2019, FAZA PE TUȘĂ. FINALA FEMININĂ: COMOARA DIN INSULĂ

… Iată-ne în 13 iulie 2019, într-un moment de grație în care nimeni nu credea că vom ajunge prea curând… Pare-se că tot secretul e să visezi constant, fără...
Viena
LONDON, ENGLAND – JULY 13: Simona Halep of Romania pose for a photo with her trophy after winning the Ladies’ Singles final against Serena Williams of The United States during Day twelve of The Championships – Wimbledon 2019 at All England Lawn Tennis and Croquet Club on July 13, 2019 in London, England. (Photo by Mike Hewitt/Getty Images)
Romania’s Simona Halep (L) poses with the Venus Rosewater Dish trophy (L) and US player Serena Williams poses with the runners up trophy after Halep won their women’s singles final on day twelve of the 2019 Wimbledon Championships at The All England Lawn Tennis Club in Wimbledon, southwest London, on July 13, 2019. (Photo by GLYN KIRK / AFP) / RESTRICTED TO EDITORIAL USE (Photo credit should read GLYN KIRK/AFP/Getty Images)
Romania’s Simona Halep kisses the Venus Rosewater Dish trophy after beating US player Serena Williams during their women’s singles final on day twelve of the 2019 Wimbledon Championships at The All England Lawn Tennis Club in Wimbledon, southwest London, on July 13, 2019. (Photo by GLYN KIRK / AFP) / RESTRICTED TO EDITORIAL USE (Photo credit should read GLYN KIRK/AFP/Getty Images)
.LONDON, ENGLAND – JULY 13: Simona Halep of Romania celebrates championship point in her Ladies’ Singles final against Serena Williams of The United States during Day twelve of The Championships – Wimbledon 2019 at All England Lawn Tennis and Croquet Club on July 13, 2019 in London, England. (Photo by Shaun Botterill/Getty Images)

… Iată-ne în 13 iulie 2019, într-un moment de grație în care nimeni nu credea că vom ajunge prea curând… Pare-se că tot secretul e să visezi constant, fără să ții cont de curent, în direcția în care simți că trebuie s-o faci. Și se va întâmpla.

Simona Halep – Serena Williams: 6-2, 6-2

Nu știu dacă v-am mai spus asta, dar îmi place masiv să analizez statistici înainte de meciurile importante. De exemplu, statisticile spun că rata de fertilitate în Uzbekistan în 2017 a fost de 2,5 copii la fiecare femeie, iar Africa de Sud a ajuns la 79.8% teren agricol din suprafața totală a țării. Bravo, Uzbekistan și Africa de Sud, suntem cu adevărat mândri de voi.

Revenind la zgura cu păr pe care se joacă finalele de la Wimbledon, dacă stăteai să înghiți știrile și materialele dinaintea finalei ăsteia, te numeai Simona Halep și n-aveai altă treabă în afară de pierderea timpului de pomană pe internet, părea că n-avea rost să te mai prezinți la meciul ăsta.

Au trosnit toți din toate direcțiile cu scorul la întâlniri directe, cu calcule care tindeau să ne explice câtă Serenă mai încape în vitrina Wimbledon-ului, cu povestea revenirii după lăuzie sau cu povestea revenirii de după revenirea de după lăuzie. Și pentru că majoritatea publicaților de tenis cu damf planetar bagă ventilație dinspre State, aveam la un moment dat impresia că oamenii se miră mai tare de prezența Serenei în meciul asta decât de faptul că o fată venită din țara în care gazonul se tunde, nu se calcă, a ajuns să bage pedale în finala de la Wimbledon. Mică și concentrată în sticluță, așa cum e ea, Simona a jucat în presa de-afară rolul challenger-ului. Singura referire în termeni corecți la ea era faptul că i-a administrat intravenos Serenei unul dintre cele 4 seturi la zero pe care Mama Lor le-a preluat pe grumaz în toată cariera.

Ce să mai, era ca pe vremuri, când campionilor mondiali de categorie grea la box li se mai ridica o minge la fileu de câte un impiegat.

Dar asta nu e neapărat rău. O știm pe Simona. Și știm că, atunci când e lăsată să-și calce liniștită fustița înainte de meciuri și nu are de cărat în spate ditai locul 1 mondial, fata respiră mult mai relaxat. Din partea asta de lume, totul se vede superb, de altfel. Dacă dăm la o parte ciocănitoarele transpirate cu polipii în brâu care mestecă sârmă ghimpată pe interneți, prezența Simonei în a cincea finală de Slam pe trei suprafețe diferite (una dintre cele doar cinci jucătoare active care au reușit asta, mestecați asta puțin, vă rog) este un fenomen aproape inexplicabil. Fata asta a răsărit fără niciun context pozitiv, așa cum în crăpăturile din asfaltul șoselelor se ivește din când în când o margaretă. A venit, s-a cățărat, s-a legat de vârf, a tăiat cablul tirolienei pe care cele din jurul ei făceau un du-te vino în ritm sudat și a rămas acolo, la înălțimi, obișnuindu-se cu aerul tare și tăind din când în când bilete la show-urile pe care le-a ținut în toată lumea.

Am ajuns atât de alienați de momentul ăsta luminos, încât prezența într-o semifinală de Slam ni se pare o contraperformanță dacă nu e dublată de calificare în finală. Ba chiar și finala li se pare unora inutilă dacă nu-i câștigată. E frumoasă țara asta, mânca-i-ar tata de campioni mondiali la ridicarea baxului de bere și la deșertarea scrumului de țigară direct pe străzi. Probabil că din Geneză lipsește capitolul în care au fost produși românii: cu ce sârmă și cu câtă bandă de izolare au mai rămas de la “Să se facă lumină”, cu ce materiale au mai rămas de la cameleoni și cu urechi apărute fix înainte să se dea ordin pe unitate ca în ultima zi să înceapă odihna. Atât am auzit, atât facem.

Dincolo, o fată și atât. Singură între linii pe care și le-a transformat în reperele pasiunii, ale meseriei și apoi ale vieții. Prea concentrată ca să fie adevărată, prea serioasă ca să fie reală, prea determinată ca să fie a noastră, prea plină de substanță ca să ne reprezinte, prea insistentă ca să rămână aici și să-și tocească sandalele între ghișee. Exemplul perfect al faptului că niciun tipar nu-i reper, că niciun șablon nu ține de foame. Călare pe toți demonii lumii ăsteia, Simona a reușit să construiască în ultimii 6 ani o poveste care imaginată înainte de 2012 ar fi fost așezată fără urmă de îndoială la categoria SF în biblioteci.

Iar toată povestea asta se vede nu doar de aici, ci mai ales din afară. În fiecare centru de presă al unui turneu stă o mână de jurnaliști specializați care se plimbă prin toată lumea la toate turneele WTA de pe întreaga lungime a unui sezon. Îi recunoști imediat, pentru că pun cele mai bune întrebări la conferințele de presă, stau grupați în zona de lucru a centrului și își permit glume contextuale cu fiecare jucătoare în parte. E o atmosferă atât de intimă între ei și jucătoare, încât asistând la peisajul ăsta te cam simți ca un soi de jurnalist auto care s-a apucat acum trei ani de scris despre tenis. Oamenii ăștia o iubesc pe Simona. Au fost de față la întreaga ei evoluție și o iubesc pentru că-i deschisă și că îi privește ca pe o mână de prieteni cu care discută la cald despre te miri ce meci s-a terminat acum 30 de minute. Vorbeam în aprilie cu o jurnalistă din UK care mi-a povestit câtă tristețe a existat în grupul ăsta atunci când Simona a pierdut cu Wozniacki finala de la Australian Open și câtă bucurie s-a dezlănțuit atunci când Simona a înfipt în sfârșit mâna până la cot în zgura de la Roland-Garros.

Și asta se întâmplă pentru că nu ai nevoie de mult cap pe umeri ca să înțelegi și să apreciezi eforturile femeii ăsteia. Ai nevoie de două miligrame de empatie și de un centimetru pătrat de suflet. Știu, e o lume tâmpită în care apendicele astea sunt primele extirpate la contactul cu realitatea searbădă în care ne lovim de pereți ca bila de flipper de palete, dar e nevoie de un pic de exercițiu pentru ca oamenii să încerce să existe din nou. În special când scânteia e în fața noastră.

Trebuie să vezi cât soare e în furtuna din picioarele Simonei ca să înțelegi că între viață și sport nu există nicio diferență: piesele pe care le arunci pe tablă îți construiesc adăpostul care te apără la nevoie de grindină. Atât și nimic mai mult.

Așa. Mă scuzați, ați venit aici să citiți despre finală, este? Să-ncepem, deci, că doar n-oți fi plătit degeaba bilete. Se acceptă la intrare și dovada achiziției unui Porsche Macan în ultimele 6 luni, bineînțeles.

Așadar, Serena cu Simona în finala de la Wimbledon. Sună promițător, ce să zic? Aproape la fel de promițător precum Astra Giurgiu – FC Botoșani, meci jucat la aproximativ aceeași oră în noua ediție a Ligii 1.

Dacă la partidele de dublu mixt ale Serenei cu Andy Murray problema presei a fost să găsească o poreclă a echipei (Murrena sau Serandy, pentru că aici stă secretul viitorului umanității), propun ca meciurile dintre Serena și Simona să se numească de acum, simplu, Sirena. Nu știu cât se mai bălăngăne Mama Lor prin tenis – deși la cum le-a scuturat pe toate până la finală e loc de zeamă mulți ani de acum înainte, dar e clar că lucrurile sunt de acum puse la punct. Sirena să-i rămână numele. 150.000 de euro pentru orice încărcare a copyright-ului la Meșter, vă rog.

V-aș mai ține, pentru că trebuie să echilibrez cumva faptul că primul set al meciului ăstuia a durat mai puțin decât îți ia să fierbi un ou. Dar sunt unii care vor sport, așa că începem cronica în trombă. În timp ce noi ne rodeam deja al patrulea rând de unghii, Simona a intrat pe teren cu tupeu de Mamaia și a scăldat Wimbledon-ul în scatoalce încă de la primul cântec de cuc în iarbă. Dincolo, Serena a început meciul ca un tractor căruia nu-i pleacă șocul: troncănind degeaba.

S-a făcut 2-0 pentru a’ mică în doar patru minute, iar la 11 minute de la prima minge era deja 4-0 pentru Simona. A fost momentul în care m-am ridicat sănătos de pe scaun, am luat-o spre congelator și mi-am turnat o pungă de gheață în cap, ca să mă trezesc din somnul ăsta dulce ca amandina. Vez’ de treabă, urla telefonul cu notificări, semn că era pe foarte bune ce vedeam la televizor.

Erau deja clare două lucruri: deși Serena a intrat în meciul ăsta călare pe istorie și pe cifrele statistice, Simona intrase pe plus la toate celelalte elemente care țin de tenisul în sine. Cel mai evident era deplasarea în teren. Dacă a noastră semăna cu o gazelă căreia în loc de coadă i-a crescut o rachetă de tenis, Serena părea un soi de mașinărie de strung produsă în 1892 și pornită astăzi pentru prima dată în muzeu. Iar modul în care cele două jucătoare au lovit mingile din mișcare era direct proporțional: Simona agăța mingi care ieșeau din cadrul transmisiunii TV și le trimitea în terenul Serenei, în timp ce Serena avea probleme reale să pună înapoi în teren mingi de la nivelul fileului. Pentru că așa-i când până și tu rămâi cu gura căscată de “corner to corner defending”, cum ar boteza englezii în mod plastic stilul ubicuu de lucru al Simonei.

Pe cât de sănătos i-a intrat totul Simonei azi, pe atât de beteag a fost jocul Serenei. Pe lângă erorile neforțate care i s-au adunat Serenei în beci ca apa la inundație, să fii Serena și să termini un set la Wimbledon fără niciun as e echivalentul unei vacanțe de vară în Grecia fără să ieși din hotel.

Serena a reușit totuși să echilibreze setul pe fundul borcanului, dar fără ca Simona să cadă. Ba din contra, a noastră a extins colaborarea cu fabricile de elastic și a plusat la fiecare minge a Serenei care intra, totuși, în teren. Așa s-a mers servă la servă până când s-a sunat de ieșire: 6-2 pentru Simona. Cu a lor întrebându-se dacă nu cumva în terenul advers joacă mai multe Simone și cu Simona întrebându-se dacă leoaica rănită din partea cealaltă a fileului poate să ajungă cu ghearele la jeleu.

Răspunsul a venit destul de rapid în setul secund. Deși Serena a început setul al doilea răcnind a uragan la fiecare punct câștigat, Simona a așteptat liniștită până când adversarei i-a trecut febra. A privit calm la fiecare minge urlată, a agățat tot ce era posibil și și-a ținut serviciul cu religiozitatea cu care din corzile vocale îmi ieșeau onomatopee pe care habar n-aveam că le pot reproduce.

Impresia de echilibru a durat până pe la 2-2, când Simona a scos din poșetă iataganul. Cum americanii nu știu istorie otomană, Serena n-a înțeles exact la ce folosește arma asta care seamănă cu un cuțit de kebab și nu s-a autosesizat. Dinspre nord au început însă să intre bastârcile. De calitate, sănătoase, roșii în obraji. Pline de substanță și de dragoste pentru tenis. Pline de iubire pentru tușe, în special.

De la 2-2 la 6-2 în setul al doilea n-aș putea să vă spun cum naiba s-a derulat meciul ăsta. Ca în cazul momentelor de emoție puternică în viață, creierul a decis să facă o binemeritată pauză și să privească absent jocul fabulos al Simonei. Toată operația a durat doar 55 de minute, timp în care altădată (ehe, altădată) Simona de-abia se-ncălzea într-un meci Lauren Davis într-o dimineață de ianuarie pe care o vom ține minte mereu la capitolul “scurtcircuite”.

Dar știți ce vom mai ține minte mereu? Faptul că, din 5 finale de Grand Slam, Simona a câștigat două. Și că Wimbledon și Roland Garros vor fi de acum acasă pentru fata asta.

Și că Simona face anul ăsta 28 de ani. Și că dacă poți câștiga Wimbledon-ul atât de relaxată, poți câștiga orice meci, cu oricine, pe orice suprafață. Și că US Open e la lungime de un rever.

Și că nu am fi putut găsi o epocă mai bună să ne apucăm de cronici de tenis.

Sursa: mirceamester.ro Autor: Mircea Meşter

Viena
Categorii
ExclusivMarea BritanieNoutățiRomâniaSport
Niciun comentariu

Răspunde

*

*

Alte Articole